Claudiu Neacșu, autorul romanului ”Atingerea”,
alături de doamna Andreea Esca.
Claudiu Neacșu, autorul romanului ”Atingerea”,
la Târgul de Carte Gaudeamus, acordând un interviu postului ”Radio 3 Net”,
fondat de Florian Pittiș.
Prolog
Imaginează-ţi ce întorsătură ar lua
viaţa unui om în momentul în care i s-ar întâmpla ceea ce statistic este
posibil doar o singură dată la foarte multe miliarde de ani (de fapt, într-un
interval de timp pe care nicio minte omenească nu-l poate cuprinde).
Imaginează-ţi apoi ce s-ar putea petrece
în sufletul acestui om atunci când conştiinţa lui l-ar obliga să facă cea mai
grea şi mai dureroasă alegere din toate timpurile.
Imaginează-ţi zbuciumul cumplit al
acestui om atunci când se vede pus în capacitatea de a face Lumii cel mai mare
Bine care se poate visa, din toată
Istoria Omenirii, şi totuşi… are motive să nu îl facă…
*
Întreaga echipă de medici a
ospiciului San’Michelle era contrariată.
Nici măcar nu se ştia dacă pacientul de
vază ce tocmai păşise pragul acestui destul de puţin reconfortant lăcaş poate
fi încadrat în categoria alienaţilor clar diagnosticaţi sau, dimpotrivă, a simplelor
erori profesionale.
Clark Mandis, directorul sanatoriului, se
simţea istovit. După ore lungi şi chinuitoare de vizionare a casetei pe care
erau înregistrate momentele de agonie (sau nebunie, nici asta nu se stabilise
sigur) ale ilustrului pacient, hotărî că este timpul pentru o binevenită pauză.
Se trânti în fotoliul din spatele
biroului său lăcuit şi îşi aprinse cu mişcări leneşe o ţigară.
- Ajunge, deocamdată, le spuse el celor
şapte medici care îi fuseseră alături pe parcursul “investigărilor” video. Vă
puteţi retrage. Eu o să mai stau să-mi adun puţin gândurile. O să vă anunţ de
îndată ce găsesc vreun indiciu cât de cât mai promiţător. David, poţi să mai
rămâi câteva momente, te rog?
După ce ultimul ieşit închise uşa cabinetului directorial, David Smith, cel
mai apreciat medic al acestui sanatoriu, după directorul Clark,
fu invitat să ia loc pe scaunul din faţa biroului şefului său.
- David, zilele astea mi-am trecut în
revistă toată informaţia pe care am
acumulat-o în viaţa mea de specialist psihiatru pasionat cu adevărat de ceea ce
face…
Clark se
opri un moment să scuture scrumul ce
stătea gata să pice din capătul ţigării fumegânde, apoi continuă.
- Nu-mi place deloc cuvântul “ciudăţenie”
când este vorba de ştiinţă. Dar tocmai asta sunt forţat să accept, o bizarerie
care pur şi simplu nu există în niciun tratat de psihiatrie din lumea asta,
dacă nu cumva mă înşel eu pentru prima dată în cariera mea! Oare ne aflăm în
faţa unei şanse care ne poate aduce Nobel-ul sau doar nu am avut noi încă
destulă energie şi răbdare să dibuim ceea ce era şi evident sub ochii noştri
orbiţi de atâta rigoare academică?
- O explicaţie trebuie să existe, spuse
David. Ştiţi şi dumneavoastră că
pacientul a trecut prin toate testele posibile şi nimic nu ne-a confirmat că
avem de-a face cu un alienat mintal. Şi totuşi, pacientul nostru prezintă
simptomele unui alienat mintal…
David rămase pe gânduri câteva momente,
apoi spuse:
- Mi-a revenit în acest moment în memorie
o secvenţă… Cred că am observat ceva… Nu i-am dat atenţie atunci, nu ştiu de
ce… Aş vrea să ne mai uităm acum pe înregistrare, dacă se poate. Refuz să cred
că nu vom descoperi ceva până la urmă.
Clark
puse în scrumieră ce-a mai rămas din ţigara la care se hotărî să renunţe şi-l
privi pe David cu ochii mijiţi.
- Pic de oboseală, David. Dar mă voi
frământa şi mai tare când mă voi gândi că răspunsul se află mereu chiar lângă
noi şi nu îl vedem.
- Să mai încercăm. Poate ne-a scăpat ceea
ce era mai evident.
- Sigur îţi dau dreptate, spuse Clark. Încă o încercare, nu? Hai, porneşte
video-playerul.
David apucă telecomanda de pe birou şi
dădu drumul înregistrării. Amândoi medicii îşi proptiră privirile pe monitorul
care începu să redea secvenţele ce păreau să dezmintă chiar şi cea mai
elementară logică.
Un bărbat de statură mijlocie, bine
legat, roşcat, tuns scurt, era protagonistul acestui grozav ”spectacol
cinematografic”. Filmat cu o cameră de supraveghere în salonul în care se afla
doar el singur, pacientul habar nu avea că este supus observaţiei atente a unor
oameni care speră să-i afle misterul.
Nu-l mai interesa cum anume ajunsese în
acest loc, căci era prea înspăimântat.
Aparent, nu era nimic în neregulă cu el,
atunci când stătea întins pe patul din salonul ce-i fusese rezervat. În afara
unei priviri neliniştite, de parcă ar fi urmat să primească cea mai groaznică
veste din viaţa lui, bărbatul roşcat nu lăsa să se înţeleagă că ar fi ceva în
neregulă cu mintea lui. Asta până în momentul în care era cuprins brusc de o
groază intensă şi alerga fără control prin toată camera, căutând cu disperare o
ieşire.
Dar toată această agitaţie dispărea la
fel cum începuse. Apoi agitaţia spaimei reapărea, pentru un scurt timp.
- Momentele de luciditate alterneaza prea
rapid cu cele de nebunie, sau ce-o mai fi manifestarea asta, spuse Clark.
Nu pot să-l asociez cu niciun caz pe care l-am cercetat până acum…
David îl asculta pe director fără să-şi
ia privirea de pe ecran. Urmărea încordat secvenţele în care omul acela alerga
prin cameră, în jurul patului…
- În jurul patului!… strigă David. Patul….
Aţi observat asta?
- Să observ? Ce să observ? întrebă Clark aproape strigând şi el şi sărind din fotoliu.
Vocea lui David tremura puţin de emoţia
cauzată de o posibilă descoperire importantă.
-
Patul… Pacientul a stat doar o singură dată aşezat pe pat! Apoi l-a
evitat şi s-a ferit chiar să-l mai atingă!
Doamne, cum de nu am putut vedea asta de la început?
- Dar ce e cu patul, David? Ştii că am
verificat totul. Ce poate să fie la acel pat?
David îndreptă sugrumat de emoţie degetul
spre ecran.
- Opriţi aici! Daţi pause!
- Acum dau pause, strigă Clark. Gata. Acum spune. Ce ai văzut?...
David privea ca hipnotizat cadrul în care
pacientul se afla în mijlocul camerei.
- Priviţi! Jos, chiar lângă piciorul lui…
Faţa lui Clark
căzu.
- Nu se poate… Ce-i asta?…
Capitolul 1
Imediat după ce şi-a terminat studiile
la universitatea pe care şi-o alesese
încă din perioada de început a adolescenţei
(Columbia University
Graduate School
of Journalism), James Hoover, şef de promoţie 2009, a avut şansa să
aleagă între trei publicaţii care ofereau un salariu nesperat de consistent
pentru un debutant.
Crescut în Canada, în clima mai aspră din
Whitehorse, climă cu care nu s-a putut însă acomoda defel, James a ales să
lucreze în Denver, oraşul cu 300 de zile însorite pe an, pentru o revistă specializată pe teme
ştiinţifice.
Părinţii îi muriseră la vârsta de 8 ani,
într-un groaznic accident de maşină. Imediat după nefericitul eveniment, a fost
luat în grijă de sora tatălui lui, o femeie cam dură, dar şi înzestrată cu o
voinţă formidabilă. Acestei mătuşi “de fier”
îi datoreaza James posibilitatea de a urma studii la o universitate ce
oferă burse de circa 4 milioane de dolari anual studenţilor care promit o
carieră remarcabilă în jurnalism.
Dintre aceşti studenţi merituoşi a făcut
parte şi James. Moştenind de la tatăl lui unele trăsături fizice ale
eschimoşilor inuiţi (doar culoarea părului i se transmisese de la mama lui,
newyorkeză sadea), o mare candoare sufletească şi voinţa de a răzbate prin viaţa
dură, tânărul Hoover
era gata să-şi ia destinul în piept.
Se căsători cu o femeie cu 2 ani mai tânără decât el, nu foarte
frumoasă, dar capabilă de foarte multă blândeţe şi înţelegere, adică exact
ce-şi dorise şi James.
Luna lor de miere a durat doar o
săptămână, căci proaspăta soţie tocmai era prinsă în mijlocul unor obligaţii
profesionale care îi reclamau imperios prezenţa la serviciu.
În primul lui concediu după 8 luni de
muncă, James îşi petrecea zilele aşteptându-şi aleasa să vină seara acasă,
sperând că vor reuşi totuşi să plece măcar într-o scurtă croazieră.
În una din aceste zile de repaus, după ce
îşi bău dimineaţă cafeaua fierbinte şi începu să se dezmeticească, James Hoover
alese să se bucure, aşa cum o făcea când dorea să treacă mai uşor timpul, de
priveliştea care îi plăcea cel mai mult. De fapt, adora să privească, de la
fereastra apartamentului său din partea de vest a oraşului Denver, cum razele soarelui învăluie
conglomeratul de clădiri din cadrul ce se întindea în faţa ochilor săi.
De când se ştia, simţea o satisfacţie
ciudată să vadă cum lumina zilei atinge
pereţii clădirilor sau blocurilor, indiferent dacă aceştia erau făcuţi din
sticlă şi oţel sau din cărămidă. Era o plăcere pe care nu o putea explica.
Şi, uneori, mai era încercat de o
senzaţie stranie. Începu să-i treacă şi acum prin minte cel mai recent moment
în care a fost năpădit de o teamă confuză în timp ce vedea cum peretele de
lângă el începea să se onduleze….
Telefonul mobil aflat pe măsuţa de lângă
dormitor începu să sune. Era Betty, soţia
lui James. Renunţând cu un pic de regret la imaginea pe care tocmai o
savura, James răspunse apelului:
- Da, dragă. Cum e? Ai ajuns la firmă?
Betty, o femeie brunetă, tunsă scurt,
vorbea la mobil în timp ce se afla la volanul unui superb BMW decapotabil din
seria 1 Cabrio, dar prins într-un trafic
nu chiar aşa de plăcut. Prin oceanul de claxoane şi turuit de motoare din jur
făcea eforturi să distingă mai bine vocea soţului ei.
-
James, traficul este infernal, ca de obicei. De când eşti în concediu, ai cam
uitat cum e… Ajung acuşi. Când plecam dimineaţă de acasă şi tu dormeai, tocmai
am văzut pe mobilul tău un mesaj de la şef. Ai văzut ce-ţi scrie?
- Stai că încă mă mai bucuram de altceva…
Măcar în zilele mele de răgaz să uit de reguli, de şefi… Oricum, spune-mi tu ce
era în mesaj, dacă tot ai sunat.
- Te anunţă că, începând de mâine, odihna
ta se întrerupe. Pentru cât timp, nu scrie. Nu te-a sunat? E ciudat că ţi-a
lăsat doar mesaj. Deci, mâine să fii la
sediu. Şi atât. Hai că eu mă apropii de firmă. Vorbim diseară, da?
- Sigur, scumpo. Asta e. O să mă gândesc
la tine. Şi la ce-o mai putea să-mi zică şeful mâine. O să aştept cu nerăbdare
cina pe care ţi-am promis-o de ieri. Te pup şi ai grijă!
James închise mobilul, apoi formă numărul
lui Anthony, singurul prieten mai apropiat pe care reuşise să şi-l facă în
acest oraş. Aşteptând să-i răspundă, James se aşeză pe bancheta de colţ din
sufragerie.
-
Anthony, eu sunt. Uite ce e. Partida de tenis de mâine cade. Nu ştiu ce vrea
şeful. Dar mâine trebuie să mă prezint la sediu.
- Mă gândeam eu, mormăi Anthony. Acum
sunt la universitate, studenţii mei au hotărât să se întâlnească în campus cu
mine şi alţi câţiva profesori. Vor să discutăm mai multe: asigurările
facultative, serbarea studenţească de săptămâna viitoare şi altele. Oricum, tu
ai destule alte solicitări. Revista, soţia…
- Da, măcar revista putea să mai aştepte
o zi. Sper să nu fie ceva foarte important. Hai, rezolvă-ţi treburile, apoi
revenim la ale noastre. Te sun eu când sunt gata. Închid.
“Bun, acum să ne concentrăm pe cina de
diseară”, îşi spuse James. Se ridică şi se opri puţin în faţa oglinzii din hol
ca să-şi aşeze cu mâna părul şaten pe care îl uitase ciufulit de cum se
trezise.
Apoi intră în bucătărie.
Îşi opri scurt privirea pe cartea de
bucate pe care o lăsase deschisă cu o zi în urmă pe masa metalică de lângă
maşina de gătit şi se îndreptă repede
spre frigider, de unde scoase un pachet cu carne de viţel, o cutie cu stridii
şi câteva gulii.
“Diseară va fi prima ocazie pentru a-i
demonstra lui Betty talentul meu culinar, îşi zise cu mândrie James. Unul din
multe alte prilejuri prin care să-mi emoţionez şi să-mi impresionez aleasa
inimii.”
*
- Azi am avut o zi grea, James, spuse
Betty în timp ce tăia prima bucăţică din rulada pregătită cu atenţie de
bărbatul care-i aştepta acum candid şi nerăbdător o apreciere cât de mică a
muncii depuse peste zi. Ne-am trezit cu fiscul pe capul nostru. Suntem
suspectaţi de spălare de bani. Vestea a căzut ca un trăsnet. Cică directorul de
la marketing a supraevaluat nişte acţiuni, urmărind o garanţie pentru un
împrumut. Te asigur că nu sunt implicată absolut deloc în mizeria asta. Sper
însă să nu afecteze imaginea întregii firme.
- Ah, ce contrast! Veşti care ne-au
năpădit începând de dimineaţă. Tu ai probleme la serviciu, eu urmează să aflu
de mâine ce o să se mai întâmple la revistă. Peste toate,
am făcut şi efortul să-mi menţin întreaga solicitudine pentru pregătirea cinei
noastre romantice.
- James, dragul meu, nu te îngrijora
pentru mine. Mă gândesc că va fi operată doar buba din locul ăla mic şi vom fi
feriţi toţi de necazuri. Şi cred că ai dreptate. Hai să savurăm această
minunată cină!
James zâmbi mulţumit, o privi cald pe
Betty în ochii ei căprui şi-i luă între
palme mâna stângă.
- Betty, scumpo, tu eşti fiinţa cea mai
apropiată pe care o am. Şi eşti femeia care îmi oferă căldura sufletească ce
mi-a lipsit încă din copilărie. Ah, cât de mult regret că părinţii mei nu mai
sunt… Ar fi fost minunat să te pot prezenta şi lor. C’est la vie… Nu-ţi face griji, m-am împăcat cu gândul.
- James, mă ai pe mine. Şi vreau să-ţi
umplu viaţa cu fericirea după care tânjeşti. Nu ştiu de ce am avut simţământul,
chiar din prima zi în care te-am cunoscut, că eşti un bărbat deosebit. Îmi plac
oamenii visători. Îmi plac idealiştii. Mai ţii minte ce mi-ai zis la prima
noastră ieşire în oraş?
- Da. Îţi ziceam atunci că eu sunt tipul
de om care suferă pentru fiecare şomer din lumea asta. Şi să ştii că eu chiar
am simţit că mă crezi. Ştiai că nu
bat câmpii sau că nu spun vorbe mari doar ca să te impresionez pe tine.
- Hai să bem puţin din şampania asta,
spuse Betty cu o voce brusc
înviorată. Este o seară minunata,
James! Să nu ne mai gândim deloc azi la ce va fi mâine sau la ce a fost! Vrei?
- Toată ziua ţi-am dedicat-o ţie, spuse
James în timp ce turna încet în paharul soţiei. Am cumpărat exact şampania pe
care am băut-o la prima noastră ieşire
la restaurant, Blanc de Blancs.
- Ah, ce drăguţ! Ai ţinut minte.
James îşi turnă şi în paharul lui puţin
din băutura favorită, aşteptând apoi să se “liniştească” spuma. Adoptând amuzat mina unui profesor
dedicat sincer artei predatului, îşi începu către Betty o mică pledoarie.
- Ştii de ce paharele de şampanie au
picioarele lungi? Pentru că nu trebuie ca temperatura mâinii să încălzească
foarte mult conţinutul. Paharul trebuie să-l ţii de picior. Şi să nu dai pe gât
întreg paharul! Bea încet fiecare înghiţitură şi savureaz-o! Vrei să-i simţi cu
adevărat gustul? Ia o înghiţitură mică şi “plimb-o” încet prin gură timp de
câteva secunde!
Betty îl asculta atentă şi amuzată şi
făcea întocmai ce-i explica “profesorul” cel drag, venind chiar şi cu o remarcă
pe care o găsi mai lesne.
- Atingerea şampaniei de buze şi apoi de
întreaga gură mă face să mă simt de parcă m-aş dezlipi de toate lucrurile demne
de dispreţ…
- Atingerea…
de buze…, murmură James.
Un sentiment straniu îl fulgeră prin
toată fiinţa lui. Câteva momente împietri, cu privirea pierdută pe paharul
ţinut în mână de Betty.
*
Soarele se ivi de după orizontul ascuns
în spatele siluetelor zgârie-norilor şi începu viaţa de zi, odată cu ritualul
diurn al furnicarului de automobile care rulau pe uriaşa reţea de străzi a
oraşului.
James îşi parcă maşina, un Buick pe care cu mari eforturi reuşise să
şi-l cumpere fără rate şi de care era foarte mândru, în singurul loc rămas liber în faţa clădirii de 30 de etaje care
adăpostea sediul revistei “Harmonics”, publicaţie dedicată temelor ştiinţifice.
- Ok, hai să-i dăm drumul, îşi zise el şi
respiră adânc. Coborî din maşină şi se îndreptă spre intrarea în clădire.
Atenţia uşierului se părea că tocmai era
reţinută de doi turişti asiatici care îi cereau niscaiva explicaţii despre
locul în care voiau să ajungă.
Chinuindu-se să le ofere prin cuvinte
rostite rar şi cât mai clar informaţiile solicitate, într-o engleză
inteligibilă pentru ei, uşierul de serviciu îl observă totuşi şi pe James
apropiindu-se şi îşi înclină respectuos
capul. Cei doi turişti dădură şi ei de înţeles că le sunt suficiente
îndrumările primite şi se îndepărtară gesticulând în direcţia complexului de
clădiri aflat de cealaltă parte a blocului în care James tocmai intra.
- De fiecare dată când mă întorc din
concediu, vremea este splendidă, Charles, îi spuse James uşierului, oprindu-se
puţin şi zâmbind prieteneşte. Şi te găsesc pe tine pe tură. A fost doar o
remarcă. Ce mai zice lumea pe aici?
- Domnul Lavington tocmai a ajuns la
birou cu vreo jumătate de oră înaintea dumneavoastră, domnule Hoover. Părea cam îngândurat….
- Îngândurat?... Hm… Lasă, aflu eu acuşi
despre ce e vorba. Să ai o zi excelentă, Charles!
- Mult succes, domnule Hoover! îi ură uşierul, cu un zâmbet larg.
James îşi slăbi puţin nodul cravatei
albastre, în timp ce se îndrepta spre liftul ce urma să-l ducă la etajul 23,
unde se afla biroul directorului revistei.
“Parcă nici aerul condiţionat nu e
suficient”, îşi spuse. “Să fie starea asta în legătură cu nerăbdarea mea?”
Lloyd Lavington, preşedintele şi
directorul revistei “Harmonics”, se afla deja aşezat la masa de lucru încărcată
cu câteva teancuri de reviste, ziare vechi şi dosare.
Destul de corpolent, Lloyd se ridică greoi
din fotoliul îmbrăcat în piele neagră şi dădu mâna cu James.
- Te rog, ia loc, James. Crede-mă că nu
te-aş fi chemat azi dacă nu era vorba de o chestiune a cărei rezolvare o văd
cel mai degrabă în persoana ta.
- M-am prezentat, domnule Lavington. Şi
nu e nicio problemă din partea mea. Am venit fără să pun întrebări, conform
regulii stabilite.
- Ok, o să încep repede să-ţi zic despre
ce e vorba. Lucrurile nu mai merg bine cu revista. Din punct de vedere
financiar, vreau să zic. Nu te speria, mai sunt speranţe. Pur şi simplu s-a
întâmplat ca eu să fac parte din categoria directorilor care nu ştiu să citească
un bilanţ contabil. Dar tot eu răspund şi de problemele financiare ale
revistei, în final. Am avut un contabil pe care l-am lăsat să facă pentru mine
acest gen de muncă. Am avut încredere în el. Şi uite că am fost nevoit să-l
concediez fără regrete şi să angajez de urgenţă altul în locul lui.
- Sper ca măcar să merite încrederea
acest nou contabil, spuse James.
- Merită sigur. Şi ne va ajuta să ne
revenim. E un om stăpân pe meseria lui, onest, şi a ştiut să mă facă să înţeleg cum s-a ajuns în
această situaţie şi de ce. Bun, acum să-ţi zic ce treabă am pentru tine. Tu
eşti cel mai bun reporter ştiinţific al revistei şi toată lumea ştie asta. Avem
nevoie urgent de un articol de mare atractivitate. Trebuie să creştem
vânzările, James.
- Am început să înţeleg, domnule
Lavington, spuse James vădit mai relaxat.
- Perfect! Şi nu ştiu cum se face, dar
avem şi un pont. Sper să fie pontul cel norocos.
- Mda. E nevoie de ceva care să surprindă
minţile. Despre ce e vorba?
Lloyd deschise un sertar aflat în spatele
biroului său, scoase din el un dosar cu o copertă de culoare albastră şi i-l
întinse lui James.
- Îţi este cunoscut termenul de
”pranoterapie”?
- Am citit odata ceva despre asta, spuse
James în timp ce deschidea dosarul şi citea titlul de pe prima pagină.
- Dar nu deţii detalii. Nu-i nimic, în
dosar găseşti multe informaţii despre pranoterapie.
- Ştiu că este o noutate în domeniul
terapiilor de medicină alternativă.
- Exact. Şi peste o săptămână va avea loc
cel mai mare eveniment legat de acest domeniu. Vor fi invitaţi specialişti de
pe toate continentele lumii. Aceştia vor face publice informaţii de mare
interes pentru foarte mulţi cititori. Însă nu-ţi voi ascunde faptul că la
conferinţa aceasta vor participa reporteri şi de la alte reviste concurente…
- Şi o să mă întrebaţi dacă aceşti
reporteri vor aduce atingere capacităţii mele creative…
- Aş fi putut să te întreb, dar te ştiu
cum reuşesti tu întotdeauna să transformi un fapt banal într-un subiect
ademenitor. Şi vei pleca să scrii despre un domeniu de frontieră în lumea
ştiinţifică şi încă insuficient zugrăvit de breasla jurnaliştilor.
- Voi pleca… Şi îmi veţi spune şi unde va avea loc
respectivul eveniment.
- Desigur. Acum ai ocazia să vizitezi
Elveţia. Organizatorii conferinţei au ales hotelul Le Trois Rois, în Basel.
- Ah, Elveţia…, spuse James cu voce
înceată.
- E vreo problemă cu această ţară?
- Nu. Mi-a amintit de fosta mea prietenă,
cea cu care plănuiam să mă căsătoresc înainte de a o cunoaşte pe Betty. Ne
făceam planuri să vizităm “ţara ciocolatei”.
Până mi-am dat seama că, de fapt, planul era sugestia ei. Ce naiv mai eram…
Naiv şi îndrăgostit… Tipa voia să călătorească pe banii mei în Elveţia, iar
acolo urma să-l viziteze pe primul ei iubit, stabilit de vreo 2 ani în această ţară. Noroc că am “mirosit” din timp toată tărăşenia.
- Mda, nu-mi zice mie de femei şi de ce
le poate capul, spuse Lloyd pe un ton complice.
- E vorba de unele femei, nu de toate.
M-am ferit totuşi de astfel de generalizări, ca să nu risc să ajung cel mai
mare misogin în viaţă.
- Cu o soţie ca a ta e imposibil să fii
misogin, spuse repede Lloyd, sperând că nu a făcut vreo gafă prea mare. Apropo,
aţi avut o nuntă minunată. Pot să-ţi mai mulţumesc încă o dată că m-ai invitat?
Serios, totul a fost perfect. Ştii câtă lume te-a invidiat în ziua aceea?
James zâmbi timid şi începu să se
îmbujoreze uşor.
- Vă mulţumesc şi eu pentru complimente,
domnule Lavington.
- A, uite o chestie care ar putea să fie
importantă. Acum e prima dată când te deplasezi şi în străinătate, pentru o
săptămână. Şi s-ar putea chiar să mai fie nevoie de astfel de ieşiri, dacă
interesele revistei o cer. Betty cum se va împăca cu ideea? Aţi discutat cumva
până acum şi acest aspect?
- Nu am discutat… Dar… va înţelege, nu?
Şi spuneaţi că mai este o săptămână până trebuie să fiu prezent pe aeroport.
Adică destul răgaz să-i explic cât de importantă este pentru mine revista.
Ştiţi, nu prea agreez ideea de a mă mândri în stânga şi în dreapta cu minunata
şi înţelegătoarea mea soţie… Dar vă spun că
este o femeie care a ştiut să-mi
citească felul meu de-a fi. Oare câte femei sunt capabile să facă azi
asta?
- Corect. Păi, cam asta ziceam şi eu.
Eşti un profesionist foarte bun în ceea ce faci. Şi nu vreau să intervină
absolut niciun impediment între tine şi revistă. Cu mulţi ani în urmă am avut
un coleg de breaslă care a fost pus de nevasta lui să aleagă: familia sau
cariera. Biata femeie nu putea să înţeleagă că evenimentele “fierbinţi” se mai
petrec şi la mii de kilometri depărtare de căminul drag. Şi că apar aşa, pe
nepusă masă. James, scuză-mă că ieri
te-am anunţat doar printr-un mesaj, eram foarte agitat. Îmi vuia capul de cifre
şi de explicaţii contabile. Până să întrevăd o soluţie mai clară, simţeam cum
se duce de râpă toata munca noastră de până acum.
James zâmbi.
- E în regulă, domnule Lavington.
- Bun. Atât am avut să-ţi zic, deocamdată.
Ia şi dosarul acasă. Când crezi că îţi permit timpul şi familia , uită-te prin el. Dar vreau să te
şi odihneşti câteva zile, până la plecare. Te aştept săptămâna viitoare, James.
Lloyd se ridică din fotoliu şi îi întinse
mâna lui James, care se ridică la rândul său şi răspunse politicos prin acelaşi gest. Tocmai atunci se auzi un
ciocănit discret în uşă.
- Da, spuse Lloyd un pic strigat.
În birou intră un bărbat slăbuţ, cu părul
negru şi rar, cu nişte ochelari dotaţi cu lentile foarte groase, din spatele
cărora doi ochi mici şi negri păreau că vor să surprindă orice mişcare, oricât
de mică.
Lloyd se îndreptă spre noul-venit, pentru
a-l întâmpina.
- Ai venit la ţanc, Brian, spuse Lloyd.
Tocmai am discutat cu James despre plecarea în Elveţia. Să faceţi şi
cunoştinţă. James Hoover, reporterul ştiinţific de care ţi-am vorbit. Brian
Moine, noul contabil al revistei, cel care mi-a deschis ochii.
- Ei, să lăsăm astfel de complimente
pentru mai târziu, spuse repede Brian. Fără articole de calitate mult mai bună
faţă de cele de până acum, va fi foarte greu chiar şi pentru mine să mai salvez
ceva. Mi-a părut bine de cunoştinţă, domnule Hoover.
Brian îi strânse mâna lui James şi-l fixă
câteva momente cu o privire atentă.
-
Şi mie mi-a părut bine, domnule Moine, spuse James. Tocmai plecam. Misiunea de
azi mi-am îndeplinit-o. Domnule
Lavington, ne vedem săptămâna viitoare.
- Sigur, James. Te aştept să vii cu noi
forţe.
James părăsi biroul directorului, însoţit
de un sentiment straniu.
“Nu ştiu de ce mi se pare că acest Brian
mă privea de parcă m-ar fi cunoscut de mai mult timp, şi încă foarte bine… Sau
poate doar mi se pare…” .
*
După ce aşeză coafura virtuală a celei
de-a treia cliente, tot virtuale şi ea,
Alice, o blondă drăguţă, cu părul cârlionţat, închise cu un clic jocul
ei on-line preferat cu coafeze şi se logă pe yahoo. Începu să-i scrie lui
Andreas mesajul obişnuit, în care îi
explica ce dor imens îi este de el.
Tocmai atunci o observă pe Betty
apropiindu-se de biroul ei.
- Imediat sunt gata, spuse Alice. Doar câteva rânduri
să-i trimit lui Andreas. Diseară trebuie să o ajut pe Laura la un proiect
pentru şcoală. Nu voi mai intra pe net, până mâine. Şi ştii că nu las nimic să
perturbe ziua noastră de cumpărături.
Betty îşi mută direcţia privirii dinspre
monitorul la care Alice
era atentă, spre fereastra dotată cu jaluzele de culoare albastru deschis a
încăperii în care îşi petreceau fiecare zi de muncă.
- Facem doar o oră de plimbare prin Mall,
spuse Betty aşezând cu o mişcare stângace una din jaluzelele ce fuseseră
deranjate de la locul lor de vreun alt coleg de serviciu. James a fost şi el
chemat la revistă, dar s-a întors destul de repede acasă. Azi putem face o mică
abatere?
Alice
termină de expediat mesajul şi închise calculatorul.
- Gata, putem merge acum. Sigur, Betty,
dacă vrei, renunţăm de tot la ceea ce aveam planificat azi şi lăsăm pe
săptămâna viitoare.
- Ba nu. Mergem la Mall, pentru o
oră. Îl sun pe James şi-l anunţ că azi
voi ajunge şi eu mai repede acasă. Nu-mi voi lăsa cea mai bună prietenă şi
colegă să-şi petreacă singură ziua în care tocmai trebuie să mai uite de
singurătate…
- Ah, era să uit de contractele pe care
trebuie să le duc directorului. Mă aştepţi?
- Uite, cât mergi tu, eu îl anunţ pe
James ora la care ajung acasă. Şi te aştept în maşină, da?
- Sigur. Imediat ajung şi eu.
Cele două femei părăsiră biroul,
apucând-o apoi în direcţii diferite. Din
mers, Betty scoase celularul din gentuţa ei mică de piele şi-l sună pe James.
Acesta răspunse după ce telefonul sună de două ori.
- A fost o zi liniştită, James. Sper că
şi la tine la fel. Te superi dacă azi o însoţesc pe Alice în turul nostru săptămânal de shopping?
Dar programul va fi mai scurt, doar o oră, apoi vin repede să-mi povesteşti ce
a fost la tine. Până la ora 19 sunt acasă.
Facem aşa?
- Da, eu tocmai am vorbit şi cu Anthony
despre rezervarea pentru mâine a terenului de tenis. Mai am o săptămână la
dispoziţie. Îţi zic diseară despre ce e vorba.
Betty se încruntă puţin.
- O săptămână? Apoi ce urmează să
faci?...
Cu coada ochiului, Betty tocmai o observă
pe Alice că se
apropia repejor din urma ei, făcându-i cu mâna.
- Bine, lasă, o să-mi povesteşti diseară.
Doar zi-mi că nu e nimic grav.
- Dimpotrivă, văd la orizont o
oportunitate. Este exact ceea ce speram că voi obţine fără să mă umilesc
vreodată.
- Interesant, sper să mă bucur şi eu când
voi afla, spuse Betty nu tocmai entuziasmată. Vorbim cam după o oră, da? Mă aşteaptă Alice.
- Sigur. O să te aştept şi eu.
*
James închise celularul şi-l aşeză tot pe
măsuţa de lângă dormitor, locul pe care şi-l stabilise încă de când se mutaseră,
el şi Betty, în apartamentul care se potrivise perfect dorinţei lor de spaţiu
şi lumină. De la starea de
mulţumire, odată cu apăsarea tastei de închidere a telefonului mobil, James trecu brusc la un sentiment confuz de
puţină teamă şi nedumerire. Încerca să înţeleagă de ce Betty îi spusese că
speră să se bucure când va afla ce-i va spune, căci încă nu-i spusese nimic
concret.
Nu avea chef acum să se uite pe dosarul
pe care i-l dăduse Lloyd. Se aşeză pe bancheta lui favorită din sufragerie,
gândindu-se cum să facă să treacă mai repede ora la sfârşitul căreia femeia pe
care simţea că o iubeşte din adâncul sufletului se va afla trupeşte lângă el
şi-şi vor trăi alte noi clipe tandre şi intime.
Subit, un fior rece îi trecu prin şira spinării.
Respiraţia îi împietri câteva secunde. Ochii îi rămaseră încremeniţi pe
peretele de lângă biblioteca din partea opusă
banchetei pe care şedea.
“ Ah, din nou…”, îşi zise.
James ştia că urmează să lupte psihic să
scape cât mai repede posibil de senzaţia stranie care îl încerca exact în
momentele în care se aştepta mai puţin.
O porţiune cât vreo patru palme a
peretelui începu să se mişte foarte uşor, abia perceptibil.
James încerca din răsputeri să-şi mute
privirea în altă parte, fără să reuşească. Suprafaţa peretelui ţintuită sub
ochii lui începea să se legene şi să se arcuiască tot mai mult şi mai vizibil.
Liniştea sinistră care se lăsase îl
neliniştea şi ea.
“De ce nu sună acum telefonul sau măcar
vreo sirenă de poliţie, să termine cu asta?...” îşi spuse James cu disperare.
Brusc, peretele redeveni neted şi
nemişcat. Senzaţia înfiorătoare dispăru şi ea.
James realiză, după ce corpul începu să i
se destindă, cât de încordat fusese în cele câteva momente ciudate.
Se ridică de pe banchetă şi merse la
fereastră, sperând să alunge în vreun fel, cât mai repede, amintirea bizareriei
ce tocmai o trăise. Soarele încă mai încălzea oraşul. Hotărî să stea la geam şi
să privească aiurea clădirile şi circulaţia de maşini de la baza lor, până va
sosi şi Betty acasă.
*
- Încerc să mă obişnuiesc cu plecările
lui Andreas. La începutul căsniciei noastre nu aveam cum să întrezăresc zilele
în care îmi vor ţine de urât alte două fiinţe dragi, fiica mea şi prietena mea
cea mai bună. Însă dorul tot doare, orice ai face. Ai simţit vreodată cum te
topeşti de dorul celui pe care îl iubeşti?
Betty o asculta pe Alice fără să zică nimic, atentă la un mic
ambuteiaj de care tocmai se apropiau. Reduse uşor viteza, cu privirea pe
spatele maşinii din faţa lor.
- Sigur, tu eşti acum abia la început,
continuă Alice.
Cum ai putea şti ce să răspunzi la întrebarea asta?
- Ştiu că îmi iubesc soţul foarte mult,
spuse Betty. James încă nu a plecat mai mult de două zile de acasă, de când
suntem căsătoriţi. Însă suntem un cuplu în care comunicarea nu lipseşte. Sunt
dispusă să discutăm orice.
- Chiar orice?... Oare chiar există
relaţie în care să nu fie nimic neclar? Betty, eu am avantajul experienţei. Scuză-mă, nu vreau să te întristez.
- Să mă întristezi?... Cum aş putea să-l
împiedic pe James să plece în lungi deplasări, dacă slujba îi cere?
- Aşa e…
Alice
oftă. Tu încă nu ştii nici măcar ce înseamnă să aştepţi. Ce să mai zic de acele
gânduri mârşave de gelozie care încep să dea târcoale?
- Ţi-a dat Andreas vreun motiv de
gelozie?
- Un motiv serios nu mi-a dat. Îmi
răspunde la toate emailurile şi la toate telefoanele mele. Dar el e la mare
distanţă de mine, distanţă geografică, desigur. Cum aş putea să ştiu cu
siguranţă tot ce face el acolo?
Betty o privi pe Alice cu ochii un pic măriţi.
- Alice,
asta înseamnă să fii posesivă. Se poate întâmpla să nu ai habar ce face soţul
tău în orice moment, chiar de-ar fi să stai cu el în casă toată ziua şi toată
noaptea. Ce să mai zic dacă ar fi plecat câte o săptămână sau două în alt stat
sau pe alt continent?
- De acord. Nu ai cum să ştii. Şi tocmai
de asta profită sentimentul acela parşiv care se numeşte… gelozie. Din asta se
hrăneşte gelozia, din neştiinţă. Nu ştiu ce face el, nu ştiu cu cine se poate
întâlni absolut întâmplător, nu ştiu cine îi poate face ochi dulci, nu ştiu
cine se poate îndrăgosti în secret de el… Şi totuşi, îl iubesc ca o disperată. Şi mi se face dor
de el de fiecare dată când este plecat mai mult de două zile de acasă. Şi îl
aştept să-i ofer din nou toată căldura mea. Şi nu-i destăinui ce gelozie mă
încearcă în zilele în care nu-l ştiu lângă mine.
- Totuşi, nu ar trebui să existe şi
încredere într-o relaţie sănătoasă?
- Normal.
Încredere. Ce-ar mai rămâne din iubire dacă nu am investi şi încredere? Ciudat
amestec, încredere şi gelozie… În sufletul unui om îndrăgostit se dă o
luptă. Cine câştigă? Încrederea sau gelozia? Şi când se termină
lupta asta?
- Lupta se termină când l-ai prins cu
alta.
Alice
zâmbi.
- Şi ce mai rămâne apoi, Betty? Cât de
mult te ajută să ştii că, dacă o iei de la capăt cu altcineva, poate reîncepe
aceeaşi luptă mizerabilă dintre încredere şi gelozie?
- Neliniştitor şi dureros ar fi să ai
dreptate. Şi chestia e că nu te pot contrazice acum, cel puţin teoretic. Am
ajuns. Dar continuăm discuţia şi în Mall. Subiectul să ştii că mă interesează.
Betty îşi aduse maşina în parcarea
subterană din spatele unui hotel de 5 stele situat vizavi de clădirea
Mall-ului.
Înainte de a scoate cheia din contact,
privi la ceasul electronic de pe bord. Mai aveau la dispoziţie 50 de minute
pentru a hoinări prin imensul centru comercial.
Se opriră mai întâi la unul din raioanele
cu îmbrăcăminte. Alice
merse glonţ la un stand cu imprimeuri ecosez în carouri mici, colorate în roşu,
cu picăţele portocalii.
- Modelul ăsta nu era săptămâna trecută,
spuse Alice
vizibil încântată de ceea ce vedea. Ceva asemănător am acasă, dar pare mai
neglijent în comparaţie cu ce am găsit acum.
- Îţi place? întrebă Betty, forţându-se
să pară că se bucură de bucuria prietenei ei.
- Sigur că îmi place! Parcă a fost creat
special pentru gustul meu. O să-l cumpăr.
Alice
simţi oarecum “detaşarea” lui Betty şi renunţă momentan la entuziasmul provocat
de descoperirea din stand. O privi cu curiozitate şi afecţiune şi-i spuse:
- Chiar ţi-a dat de gândit ce am zis
adineauri despre gelozie şi încredere. Am ghicit bine?
- Mi-a dat de gândit şi cam atât.
Discuţia e binevenită. Însă până la practică mai este distanţă. Tu doar
presupui că Andreas ar putea să-şi facă de cap acolo unde se află acum de
nevoie. Eu încă nu am nici măcar un motiv
să presupun asta.
- Aşa e. Te rog mult, nu-mi lua niciun
cuvânt în nume de rău! Vreau să fii pentru totdeauna prietena mea cea mai bună!
- În mod sigur sunt prietena ta cea mai
bună, Alice!
*
Vântul începu să bată mai cu putere când
Betty avea încă vreo jumătate de kilometru până să ajungă acasă. La ora 19.06
ea cobora deja din maşină. James tot mai era la fereastră. Îşi văzu soţia şi îi
făcu cu mâna. Betty îi răspunse tot printr-un semn cu mâna, surâzând şi
grăbindu-se să intre în scara blocului, căci vântul înteţit devenise prea
supărător.
James îi deschise uşa apartamentului şi-i luă
politicos din braţe sacoşa cu cumpărăturile făcute în Mall.
- Mulţumesc, James. Foarte puţin am
întârziat, nu?
- Mai avem timp pentru noi. Avem timp
berechet. Biata Alice… Îi duce mai mereu dorul soţului. Ar trebui să fii o
adevărată binecuvântare pentru ea.
Betty se aşeză pe bancheta din sufragerie
şi bătu cu palma
stângă, ca un fel de invitaţie, locul de
lângă ea, rezervat lui James. El se supuse imediat, o îmbrăţişă şi o sărută
dulce.
- Abia am aşteptat să vii acasă, Betty.
Vreau să vorbim. Simt nevoia să vorbim.
Betty îl privi cu căldură.
- Cu ce începem? Cu vestea pe care ai
primit-o azi la revistă? Ziceai ceva de o promovare…
- Nu promovare… Nu am apucat să-ţi zic la
telefon şi mi s-a părut că te-a neliniştit ce ar fi urmat să-ţi zic.
- Mi-ai zis că a mai rămas o săptămână.
- Da, o săptămână până la plecarea mea.
James observă imediat umbra de surpriză şi
întristare ce se lăsase pe faţa soţiei lui.
- Nu te îngrijora, scumpa mea. Voi lipsi
doar o săptămână.
Betty zâmbi ca şi cum ar fi vrut să arate
că e în regulă, că a înţeles.
- Arăt eu ca şi cum aş fi îngrijorată?
Mi-ai zis că e vorba de o oportunitate. Este ceva important pentru tine, nu? Şi
desigur şi pentru noi. Căsnicia este un drum pe care trebuie să-l parcurgem
amândoi, nu e o experienţă de moment.
- Perfect de acord cu tine. Dar, totuşi,
ceva te frământă.
Amintirea convorbirii ce o avusese cu Alice în drumul spre Mall
o străfulgeră pe Betty. Ea făcu totuşi
efortul să alunge imediat această
amintire şi să-şi imprime în minte imaginea bărbatului fidel şi iubitor pe care
şi-l alesese.
- Te rog, crede-mă că sunt foarte
înţelegătoare. Este pentru prima dată când slujba te trimite departe de casă şi
încă nu sunt obişnuită cu asta, atâta tot. Dar te ascult. Povesteşte-mi despre
această oportunitate. Cum pot să-ţi arăt că te iubesc dacă nu pot fi şi părtaşă
la ceea ce este important pentru tine?
- Revista chiar are nevoie de mine,
Betty. De asta şi Lloyd m-a chemat inopinat
din scurtul meu concediu. Simţământul că într-adevăr
sunt util este formidabil. Şi voi vedea şi Elveţia. Acolo va fi o conferinţă
foarte importantă pe teme ştiinţifice.
- A, da? Nu am nicio îndoială că acea
săptămână va fi remarcabilă.
- Să ştii că voi ţine zilnic legătura cu
tine. Indiferent de distanţa fizică ce va fi la un moment dat între noi doi,
sufletul meu va fi la doar un milimetru depărtare de al tău.
Betty zâmbi drăgăstos şi îl mângâie pe
James pe obraz.
- Eşti iubitul care mă va iubi numai pe
mine toată viaţa. Nu-i aşa?
- Eşti zeiţa pe care o voi adora până la
moarte! Sună cumva prea a “dulcegărie”?
Betty pufni în râs şi-i cuprinse lui
James faţa cu palmele ei moi. Îl privi adânc în ochi. James simţi prin stomac
fiorii unei iubiri pentru care îi venea să mulţumească în gura mare tuturor
cerurilor.
- Dragoste, încredere, respect.
Ingredientele unei relaţii ce rezistă până la adânci bătrâneţi. Eşti de acord,
scumpule?
- Absolut! Ia spune, îţi va fi dor de
mine?
- Ah, o să mă scufund în muncă în zilele
în care vei fi plecat şi o să-ţi văd în
faţă imaginea chipului tău. O săptămână trece repede.
- Aşa e. Betty, aş vrea să-ţi fac o
destăinuire.
- A, interesant! Îmi plac destăinuirile.
- De fapt, ţin de mai mult timp să-ţi
zic, dar tot am sperat că nu va mai fi cazul.
- Hai că m-ai făcut curioasă.
- Bun. Cum să încep….Trebuie să mă
înţelegi şi să mă crezi…
- Spune odată… Sunt numai urechi.
- Ok. Fie ce-o fi. Uite, chiar şi azi mi
s-a întâmplat, în timp ce te aşteptam să vii acasă. Nu ştiu, e ceva foarte
ciudat…. O fi iluzie?... Halucinaţie?... Pe nepusă-masă văd efectiv, foarte
real, cum se mişcă o porţiune dintr-un perete aflat lângă mine. Uneori chiar şi
podeaua sau duşumeaua se mişcă, se ondulează. Eu nu cred că sunt nebun. Tu ai
observat la mine semnele vreunei nebunii?
- Departe de noi aşa ceva!
- Păi, da. Şi totuşi, nu reuşesc să-mi
explic. Cum se poate să văd aşa de clar cum un zid perfect solid devine ca
suprafaţa unei mări tulburate de un vânt puternic? Niciun om normal nu ar crede
asta!
Betty îl privi nedumerită. Îi spuse:
- E destul de curioasă … halucinaţia asta
de care zici. Stai că nu prea înţeleg. Spui că vezi foarte clar cum se mişcă
peretele?
- Văd al naibii de clar, destul de clar
încât să fiu convins că nu am vedenii. Betty, tu nu mă crezi. Fii sinceră şi
spune-mi că nu mă crezi.
- Păi, tocmai asta e. Am văzut eu vreo
ceva, ca să zic că nu pot să cred? Ah, ce să-ţi zic?... Sunt foarte surprinsă,
dacă într-adevăr vorbeşti serios. Şi e destul de neverosimil ce-mi zici tu. E imposibil
să vezi cum se mişcă ceva care nu se poate mişca, dacă nu cumva creierul îţi
joacă feste.
- Nu sunt nebun, crede-mă! Dacă nu eram
în toate minţile, cum aş mai fi putut să fiu acum cel mai bun reporter
ştiinţific al revistei “Harmonics”? Cum
aş fi putut să conduc un automobil? Cum
aş fi putut să mă însor? Chiar e nevoie să apelez la un consult psihiatric de
specialitate?
- Te rog, James, nu trebuie să-mi zici
asta. Deci, tu îmi ceri să te cred. Ok, te voi crede. Am şi de această dată
încredere în tine. Ai mai spus şi altcuiva despre această ciudăţenie? Sau
rămâne doar secretul nostru?
- Doar Anthony mai ştie. Crede-mă, voiam
să-ţi zic cu mai mult timp în urmă, dar am tot avut ezitări. Anthony e un
prieten foarte bun. Nici el nu ştie ce să creadă despre acest fenomen, dar nici
sceptic nu e. Şi am vrut să ştii şi tu. Aveam un disconfort greu de suportat,
atâta vreme cât ţineam faţă de tine acest secret al meu. A fost doar o
destăinuire. Chiar dacă în sinea ta nu mă crezi, măcar ştiu că nu am un secret
faţă de tine.
- Ah, asta într-adevăr e de apreciat. Dar
pune-te în situaţia cuiva care nu a văzut ceea ce vezi tu, adică pereţi care
încep să se mişte. Tu ai văzut până acum
vreun OZN? Nu ai văzut. Şi nici nu o să crezi că există OZN-uri, oricâte cărţi
cu aşa-zise dovezi ai citi. Eu te voi crede pentru că am încredere în tine şi
ştiu că nu ai avea motive să mă minţi. Deci, ăsta va fi secretul nostru. Vom
şti doar eu, tu şi Anthony.
- Îţi mulţumesc, Betty! Oricum nu mă aştept
să fiu crezut de ceilalţi. Anthony e mai deschis la minte şi e un prieten
minunat, iar tu eşti femeia care ştiu că mă înţelege. De crezut…, asta e. Nici
eu nu aş crede, dar sunt foarte intrigat. De ce mi se întâmplă tocmai mie şi de
ce mi se întâmplă ceva aşa de inexplicabil?
- Eu spun să ne petrecem cât mai plăcut
zilele care au mai rămas până la plecarea ta în Elveţia. Despre fenomenul cel
ciudat mai avem timp să vorbim.
- Aşa e, ai dreptate. Revin la asigurarea
mea. Să mă aştepţi cu drag cât voi fi eu plecat. Si să fii sigură că mă voi
gândi la tine. Abia voi aştepta să mă întorc acasă. Şi află acum pentru a mia
oară că eşti femeia vieţii mele! Te voi iubi numai pe tine, până la moarte!
Betty îl cuprinse pe James în braţe şi-l
sărută apăsat şi prelung.
*
Mingea de cauciuc acoperită de pâslă
trecu în terenul lui Anthony, un bărbat înalt, brunet, cu o constituţie
atletică. Dar acesta nu mai apucă să reacţioneze cu destulă viteză şi pierdu
jocul.
- M-ai învins şi de data asta…
Felicitări!
- Ştii deviza mea, spuse James cu un aer
trimfător. Vreau să fac şi voi face!
Anthony merse spre marginea terenului de
tenis, unde îl aşteptau prosopul uscat şi hainele de schimb. James îl urmă.
Când ajunse lângă Anthony, îi spuse:
- Aseară s-a întâmplat iar. Peretele…
Anthony se întoarse spre James şi-i zise:
- Iar?… Hm… Citeam acum câteva zile
despre acel fenomen numit deja-vu. Şi
mă gândeam că este însoţit tot de un sentiment de teamă, aşa cum zici şi tu că
ţi se întâmplă. Şi că este tot de scurtă durată. Totuşi, la tine nu e vorba
numai de un sentiment sau de o senzaţie. Tu vezi efectiv ceva cu ochii tăi. Şi
ceilalţi oameni desigur că nu vor crede ceea ce le spui tu că vezi.
- Doar ţie ţi-am mai zis şi… lui Betty.
Aseară. Şi ştiu că nu are niciun rost să le mai zic şi altora. Aşa ceva este cu
neputinţă de crezut.
- Betty o să aibă timp să se mai
gândească la asta, cât vei fi plecat. Într-adevăr, este o şansă plecarea în
Elveţia, aşa cum ziceai.
- Da, mă bucur că Betty a reacţionat
pozitiv la aflarea veştii. Mă consider un bărbat norocos. Un soţ înţeles şi
iubit.
- Norocosule! Dacă mi-aş găsi şi eu o aşa
nevastă…
- Îţi vei găsi sigur, Anthony. Femeia
croită pentru sufletul tău te aşteaptă deja. Se află undeva în această lume. Nu
contează unde. Sufletele pereche nu ştiu ce este aceea distanţă.
- Frumos le mai zici! Când te întorci din
Elveţia, te aşteaptă o petrecere. O să fie ziua mea de naştere, ai uitat? Vă
invit pe amândoi, pe tine şi pe Betty. Să nu faceţi greşeala să întârziaţi!
Observi că nici nu concep să lipsiţi.
- Cum să lipsesc la aniversarea unui aşa
prieten? O să fie binevenită petrecerea asta.
- Sigur o să fie. Mult succes în Elveţia!
Şi nu cumva să o laşi pe Betty să te uite!
Amândoi prietenii îşi zâmbiră.
*
În ziua stabilită, James se afla pe cel
mai mare aeroport din Statele Unite, însoţit de Betty şi pregătit să părăsească
oraşul Denver.
Îl aştepta Elveţia. Însă nu ştia că acolo îl aşteaptă tocmai ceea ce avea să-i
modifice dramatic drumul vieţii. Dacă ar fi ştiut, ar fi renunţat imediat la
revistă, la cariera jurnalistică, chiar şi la Betty… Dar nu ştia…
Capitolul 2
Basel este un oraş mai puţin
cunoscut turiştilor, însă cine îl vizitează se poate bucura aici de câteva
muzee de artă de talie mondială, de un centru medieval superb sau de carnavalul
(spectaculosul Fasnacht) care poate fi asemuit chiar şi cu cel de la Rio de
Janeiro.
De fapt, chiar şi în câteva zile, oricine
are posibilitatea să vadă destule în acest oraş din nord-vestul Elveţiei.
Pe timpul zborului spre Europa, James a
vorbit cu Betty de câteva ori la telefon. El păstra încă în minte momentul de
pe aeroport, când Betty îl ţinea strâns îmbrăţişat, de parcă ar fi vrut totuşi
să nu-i dea drumul să plece.
Dar profesia îi cerea această plecare.
Betty nu şi-a putut opri câteva lacrimi să-i curgă pe obrajii fini, lacrimi pe
care le-a şters însă repede şi le-a înlocuit cu un zâmbet încrezător. James i-a
promis că o va suna zilnic.
Ajuns pe aeroportul
Basel-Mulhouse-Freiburg, James îşi spuse că acum e timpul să se concentreze la
ceea ce avea de făcut. Un eveniment important îl aştepta. Lloyd îşi pusese
toată încrederea în el şi nu avea de gând să-l dezamăgească.
De la aeroport până la Basel mai avea de parcurs cam 4 kilometri.
Urmând instrucţiunile primite la revistă, James alese, în terminalul de sosiri,
să treacă prin vama elveţiană.
Oraşul se afla abia la primele ore ale
dimineţii. James se simţea însă foarte obosit după zbor, aşa că permisul de
transport oferit de hotelul în care trebuia să se cazeze era cât se poate de
binevenit, scutindu-l să mai caute un taxi (foarte costisitor în această ţară) sau să mai aştepte autobuzul din staţia aflată în
faţa terminalului de sosiri.
Chiar din momentul în care ajunse la
hotelul Les Trois Rois, James fu plăcut impresionat de primirea caldă ce i se
făcu. Însuşi managerul hotelului, un bărbat micuţ, blond, foarte îngrijit şi
foarte manierat, îl întâmpină într-o engleză surprinzător de bună:
- Vă dorim o şedere plăcută aici la noi,
domnule Hoover!
- Vă mulţumesc foarte mult! răspunse
James, zâmbind politicos. Înainte de a pleca spre Elveţia, am citit despre
vederea minunată spre râul Rin pe care acest hotel o oferă. Aş putea locui
într-o cameră care să-mi permită şi această bucurie?
- Desigur, domnule Hoover. Vă puteţi desfăta oricând cu cele mai
frumoase vederi. Sper să fie de neuitat zilele pe care le veţi petrece la noi.
James simţi relaxare şi aroma unui alt
fel de viaţă. “Ce Dumnezeu, lumea poate fi şi foarte frumoasă!” îşi spuse el,
cuprins de o mică euforie şi gata să guste experienţa unei săptămâni ce se
anunţa destul de interesantă.
*
După căderea serii, cerul se înnegură şi
mai mult de la praful stârnit de vânt. Harisha, un bărbat trecut puţin de
vârsta de 50 de ani, cărunt, de statură mijlocie, stătea în balconul acoperit
din Palatul de Vară, întins în fotoliul din pluş, acolo unde se simţea cel mai
confortabil. Era înfăşurat într-o bandă
albă de doi metri (tradiţionalul dhoti indian), purtând şi o pelerină de
culoare verde-închis, aşezată din spate spre faţă, încrucişată spre piept, cu
ambele capete aruncate peste umeri.
Nala, un bărbat cu o faţă prelungă şi un
mic neg pe obrazul drept, chiar sub ochi, se apropie tăcut şi respectuos,
oprindu-se apoi la circa doi paşi în spatele lui Harisha.
- Asistenţii sunt acum pregătiţi, spuse
Nala. Detaliile au fost puse la punct. Fiecare aşteaptă să-şi îndeplinească
misiunea.
Harisha dădu gânditor din cap.
- Mulţumesc, Nala. În curând va începe
totul… În curând… Povara este mare şi nimeni nu o poate înţelege. Tocmai
meditam la sămânţa de gând ce mi-a fost
predestinată. Simt că mi se cere să fiu neclintit ca o stâncă şi să nu cedez
nici cu un pas. Totuşi, incertitudinea există. Ceea ce este în faţă este
hazard. Trebuie să dirijăm o “orchestră”
formată din “instrumentişti” care abia acum învaţă să “cânte”. Oricât ar
fi de ciudat, “orchestra” asta va trebui să cânte “simfonia perfectă”. Va reuşi
oare?
Nala, servitorul care îl slujea de peste
34 de ani, îi spuse:
- Va reuşi, stăpânul meu. Un destin care
se cere să fie împlinit va fi împlinit.
-
Va fi multă suferinţă, Nala.
- Un mare om spunea că, uneori,
suferinţele nasc lumini…
- Ştiu, Nala, ştiu…
*
După vreo două ore de somn, James mai
rămase să lenevească puţin în patul din camera unde fusese cazat, ocazie cu
care o sună pe Betty.
- Ce faci? Poţi vorbi?
Faţa lui Betty se însenină.
- Da, James. Aşteptam să mă suni. Ai
ajuns? Cum e? Povesteşte!
- E totul în regulă. Acum sunt la hotel.
Într-adevăr, se pare că este cel mai bun hotel din Basel, aşa cum am tot auzit până acum. Am
luat micul dejun în braseria de aici, apoi am dormit puţin, eram epuizat după
zbor. Tocmai m-am trezit şi am vrut să te sun, să ştii că sunt bine.
- Mă bucur că te-ai gândit să mă suni aşa
repede. Era important pentru mine. Oricum, prea multe nu ai apucat să vezi,
până acum. Aştept să-mi zici mai încolo cum decurge conferinţa.
- Da. În cursul zilei de azi sunt
aşteptaţi participanţii şi jurnaliştii care mai trebuie să sosească din alte
colţuri ale lumii. Mâine începe evenimentul. O să te sun sigur, aşa cum ţi-am
făgăduit.
- Abia aştept să te întorci acasă, James!
Deja mi-e dor de tine. Alice
m-a invitat să o vizitez mai mult cât eşti tu plecat zilele astea. Aseară am
trecut puţin pe la ea. Laura, fiica ei, şi-a luat un căţel, pudel în miniatură.
E hazliu tare.
- Să ştii că eu chiar mă gândeam că e
bine să-ţi mai omori timpul aşa. Pentru mine, nimic nu e monoton pe aici. Şi
voi avea un program plin. S-a investit încredere în mine, în primul rând. Din
ceea ce am citit, mi-am dat seama şi mai mult că voi avea acces la informaţii
al naibii de interesante, dintr-un domeniu destul de incitant. Într-adevăr, e o
oportunitate.
- Atunci să ştii că eu chiar mă bucur. Mă
mai suni mâine, da?
- Desigur, iubito. Îţi trimit un sărut
dulce!
- Te pup şi eu. Închid. Vorbim
mâine.
După convorbirea cu Betty, James mai
rămase câteva momente în pat, gândindu-se la ce să mai facă în restul zilei.
Începu să realizeze mai bine cum ar fi dacă profesia chiar l-ar obliga să se
deplaseze la mari distanţe de casă.
Cât de mult s-ar obişnui Betty cu astfel
de plecări? Şi oare ea chiar s-ar împăca cu acest gând? Dar, la urma urmei, ar
trebui ca el să se gândească prea serios la asta? Dacă Betty este o femeie cu
adevărat înţelegătoare, îl va înţelege. Dar dacă nu? …
Ah, categoric trebuie să dea la o parte
astfel de gânduri. Prea multă circumspecţie pentru ceva ce încă nu s-a
întâmplat. James se hotărî să facă un duş, apoi să se îmbrace şi să coboare la
recepţia hotelului.
*
- Faceţi loc! Faceţi loc! Pentru numele
lui Dumnezeu, daţi-vă la o parte! Vrem şi noi să trecem pe aici. Un om se află
în pericol!
Martin, deşi nu se mai afla la vârsta
tinereţii, alerga alături de cei câţiva asistenţi îmbrăcaţi în halate albe şi
care împingeau targa mobilă cu picioare de inox şi tapiţerie din piele
ecologică. Ocupantul tărgii era complet acoperit cu un cearşaf alb. Undeva în
zona pieptului, pe cearşaf se vedea o
pată roşie de mărimea unei palme. Pata cea roşie nu putea fi decât sânge.
Pe holul spitalului se plimbau
neobişnuit de mulţi oameni. Martin se tot întreba ce-i cu atâta lume în acest
spital în care el îşi petrecea fiecare zi de muncă pusă în slujba celor
suferinzi.
Asistenţii care împingeau targa făceau
eforturi disperate să-şi elibereze calea de ocupanţii holului, nedoriţi în
acest moment critic, ce le îngreunau deplasarea.
Unul dintre asistenţi strigă disperat
spre Martin:
-
Domnule doctor, nu cred că vom ajunge la timp!
Martin îi aruncă o privire cruntă, de om
dispus să lupte oricât de mult e nevoie şi pentru care renunţarea nu poate fi
decât ultimul gând pe care îl poate avea.
Asistentul îi înţelese mesajul şi-şi
înghiţi cuvintele pe care ar fi vrut să le mai scoată, continuând apoi resemnat
să împingă targa mobilă.
Ajunseră în sfârşit în sala de operaţie.
- Dar de ce nu dezveliţi pacientul?
strigă Martin.
În loc să-l asculte,
asistenţii ieşeau unul câte unul, tăcuţi, aruncând spre Martin priviri
compătimitoare. Acesta stătea ca prostit,
nevenindu-i să creadă. Începu să urle:
- Ce-i cu voi?… Ce credeţi că faceţi?...
Unde plecaţi?… Hei! Voi nu mă auziţi? Pacientul e într-o stare critică!
Rămâneţi aici!
Însă
nu mai avea cine să-l asculte. Toţi asistenţii părăsiseră sala de
operaţie.
Martin stătea singur lângă targa ocupată
de un om învelit complet în cearşaful alb, pătat de sânge…
Observă că pacientul nu mişcă absolut
deloc.
Se hotărî să-l dezvelească el. Apucă
bucata de cearşaf care acoperea capul şi o trase repede de pe pacient, până la
cureaua pantalonilor acestuia.
Martin fu cuprins de o groază viscerală.
Pieptul pacientului era într-o stare avansată
de putrefacţie şi colcăia de mii de viermişori albi…
Ochii celui ce tocmai stătuse
încremenit până atunci se căscară într-o
clipită, aţintiţi pe chipul celui care tocmai îl dezvelise. Mâna dreaptă i se
ridică fulgerător de pe targă şi degetele
cu pielea de culoare cadaverică se încleştară pe beregata lui Martin.
Omul de pe targă începu să strige:
- Salvaţi-mă, domnule doctor!
Salvaţi-mă!…
Martin deschise brusc ochii, odată cu o
zvâcnire scurtă a întregului corp. Sophie, care dormea lângă el, se trezi şi
ea.
- Ai visat ceva urât?… Gata,
linişteşte-te, e în ordine. Eşti aici cu mine, acasă la noi.
- Ah, ce vis…, murmură Martin.
Fruntea îi era transpirată. Întinse mâna
după veioza de lângă pat şi o aprinse. Sophie se ridică puţin într-un cot şi îl
privi curioasă şi nedumerită. Martin o întrebă:
- Robert s-a întors acasă?
Sophie oftă.
- Încă nu. Te rog, hai să nu mai pisăm
mereu şi mereu acest subiect. Chiar dacă Robert e fiul nostru, e totuşi la
vârsta la care poate răspunde şi singur de viaţa lui. Noi am făcut tot ce e
omeneşte posibil. I-am oferit tot ce puteam să-i oferim mai bun. Însă ştii bine
că, de la un punct, nu-i mai putem controla viaţa.
- Şi ce vrei să facem, Sophie? Să stăm şi
să-l privim cum se distruge? Cum o să putem trăi cu gândul că fiul unor medici
de mare prestigiu s-a înhăitat cu indivizi din cea mai de jos categorie socială
şi s-a degradat fizic de bună voie? Un tânăr cu aşa perspective să ajungă un
drogat de ultimă speţă… Îţi mai iubeşti fiul, Sophie?
- Dacă-l iubesc?… E unicul nostru fiu,
Martin! Pentru mine, Robert este tot băieţelul cel drăgălaş care venea repede la mine să-mi povestească
entuziasmat cum a reuşit el să mai ridice încă un zmeu în aer. Şi eu încă mai
sunt mama care simţea că explodează de bucurie atunci când fiul ei a reuşit
primul la facultatea de medicină. Mai ştii ce mândri eram amândoi când primeam
de la toţi cunoscuţii felicitări pentru rezultatele obţinute de Robert la admitere?
- Mda… Ce păcat că nu am putut controla
totul… Nu pot să pricep cum a ajuns să trăiască în compania acelor haimanale.
Privirea lui Martin rămase pierdută
undeva spre un punct din tavan, înciudată. Vorbi ca pentru sine:
- Oare l-am cocoloşit prea mult? Nu cred…
I-am oferit toate condiţiile pentru a se dezvolta… Uite, e ora două noaptea. De
cât timp nu am mai dormit liniştit o noapte întreagă? Aş prefera vremurile în
care luptam noapte de noapte cu urgenţele, când locuiam în San Francisco şi
lucram într-un mare spital, decât să mă chinui ca acum să adorm cu spaima că oricând cineva o să mă anunţe la
uşă sau la telefon că fiul meu a fost găsit mort pe stradă sau în cine ştie ce
casă sordidă, după atâtea zile petrecute cu tot felul de inadaptaţi stropşiţi
şi turmentaţi.
Sophie îşi ascultă supusă şi calmă soţul,
până când adormiră amândoi. Şi tot amândoi soţii tresăriră când, la ora la care
soarele răsărise de câteva minute, fiul lor deschidea uşa casei şi intra în camera care
îl aşteptase nelocuită o noapte întreagă.
Robert, un tânăr care abia împlinise 21
de ani, nu mai păstra mare lucru din ceea ce ar fi trebuit să fie
prospeţimea unei vârste la care alţi
oameni născuţi în acelaşi an cu el gustă
din plăcerea unei vieţi feciorelnice şi neviciate.
Umblând netuns, nebărbierit, cu părul în
dezordine, îmbrăcat în blugi şi într-o jachetă din piele veche şi roasă în
multe locuri, fiul celor doi medici îşi făcuse deja obiceiul de a se întoarce
acasă la ore târzii în noapte sau chiar şi dimineaţa.
Indiferent dacă părinţii lui dormeau
încă sau erau treji, îmbrăcaţi, gata să
plece la serviciu, Robert se îndrepta glonţ spre camera lui “tapetată”
cu afişe din care zâmbeau profesional tot felul de vedete hard rock ale momentului.
Şi, după fiecare astfel de sosire, Martin
o tot îmboldea pe Sophie să mai încerce încă o discuţie tolerantă cu băiatul
lor care o apucase pe această cale a pierzaniei.
Îşi repetă imboldul şi în această
dimineaţă. După un protest mic, lipsit
de forţă, faţă de soţul ei, Sophie se
prezentă în pragul camerei în care Robert tocmai se pregătea să adoarmă după
cine ştie ce aventuri mai avusese în urmă cu câteva ore.
- Am stat cu grijă toată noaptea, începu
Sophie pe un ton şovăielnic. Numai somn bun nu putem spune că am avut. Robert,
dragul meu, chiar merităm să ne faci asta? Credem că am fost cei mai buni
părinţi din lume. Dă-ne măcar şansa să ştim ce se petrece cu adevărat în
sufletul tău. Te apasă vreo ceva şi nu ne poţi spune?
Tolănit în pat, oftând ca şi cum ar fi vrut
să dea de înţeles că este agasat de atâta grijă ce i se poartă, Robert
catadicsi să spună:
- Mamă, te rog, sunt un om matur de acum
şi ştiu şi singur cum să trăiesc.
- Robert, măcar spune-ne ce ai să ne
reproşezi nouă. Desigur că nu putem noi să îţi dictăm cum să-ţi conduci viaţa.
Dar măcar merităm o mică şansă să ştim dacă ţi-am greşit cu ceva sau nu.
- Ah, mamă, unele lucruri se pot înţelege
fără multe cuvinte. Şi au fost atâtea ocazii în care puteaţi aşa de bine să
înţelegeţi…
Robert renunţă să mai stea întins. Se
ridică, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe un fotoliu extensibil aflat chiar
lângă pat.
Sophie ocupă şi ea un scăunel aflat prin
apropiere, încurajată mai mult inconştient de acest gest destul de neaşteptat.
Fiul lor avea obiceiul să-şi întoarcă
faţa la perete şi să se prefacă adormit atunci când unul dintre părinţi se
prezenta în camera lui, cu intenţia unei discuţii clarificatoare.
După ce trase din ţigară primul fum,
Robert spuse:
- Am intrat la facultatea de medicină
pentru că am stat bine cu memoria. Apoi mi-am dat seama că nu acesta e drumul
meu, din momentul în care am văzut lângă mine un muribund, în spitalul unde
făceam practica. Suferinţa oamenilor e
ceea ce aş vrea să stea mereu cât mai departe de mintea mea. Nu sunt făcut
pentru medicină.
- Vrei să renunţi la facultatea asta?
- M-am luptat tot timpul cu gândul că aş
putea să vă dezamăgesc. Nu am putut să renunţ la studii, tocmai pentru a nu vă
face pe voi, părinţii mei, să suferiţi. Am
căutat o cale de mijloc. Într-o zi, întâmplător, prin intermediul unui coleg de
facultate, am început să cunosc mai de aproape lumea drogurilor. El mi-a propus
să încerc ceva uşor, o substanţă ce ar trebui să fie inofensivă, doar atât cât
să-mi dea tăria să nu mai simt că leşin
lângă o masă de disecţie ocupată de un cadavru. Apoi, dintr-o prietenă,
substanţa aceea ce părea aşa de nevinovată, s-a transformat într-o ocupantă
fără scrupule a corpului meu. Crezi că mie mi-a fost uşor când am început să
înţeleg că devin un dependent? Şi crezi că nu-mi dădeam seama zi de zi ce
durere v-ar fi aşteptat pe voi mai târziu, când aţi fi început să realizaţi
capcana în care intrasem? Dar am înţeles când era deja prea târziu. Nu o să înţelegeţi niciodată lupta care se dă
într-un drogat. Nu numai lumea este duşmanul lui, ci şi perfidul praf care îi
zâmbea la început aşa de fermecător. Un zâmbet care a devenit apoi o
strâmbătură hidoasă.
Sophie îşi asculta fiul cu atenţie,
străduindu-se să adopte o expresie a feţei care
să-l ajute să remarce
că ea, mama
lui, într-adevăr este preocupată de
adevărul spuselor lui.
Uşa de la camera lui Robert
rămăsese deschisă tot timpul acestei discuţii. Din locul în care stătea Robert nu se vedea nimic din ceea ce se afla
în hol. Dar de pe scăunelul pe care şedea Sophie, da, se vedea. Sophie observă,
după ce întoarse puţin capul, că Martin, soţul ei, stătea pe hol, într-un
locşor anume ales să nu fie văzut de fiul lui, doar atât cât să-l audă vorbind.
Ea văzu faţa lui Martin şi rămase
înmărmurită.
*
Toţi
oamenii au de făcut la un moment dat o alegere. Se pune întrebarea: cel care
face o alegere, acţionează într-un mod automat, ca şi cum ar fi fost
condiţionat total de ceva anume? Răspunsul este NU. Oamenii fac alegeri în
funcţie de sistemul de valori pe care îl au. De exemplu, cineva consideră
familia ca pe ceva extrem de important în viaţă. Atunci, şansele de a alege o
viaţă solitară, departe de orice fel de rudenii, sunt aproape zero, pentru că
are deja un sistem de valori foarte bine înrădăcinat. Dar cum se comportă un
alt om al cărui sistem de valori nu este prea puternic, adică un om care nu dă
aproape deloc importanţă familiei?
Şansele ca un astfel de om să-şi părăsească familia sunt foarte mari, desigur.
Sistemul de valori influenţează deciziile oamenilor.
- fragment din Marea Carte a Sufletului Uman –
*
Sub mângâierea stropilor calzi care
curgeau din sifonul de culoare aurie al duşului, James simţi toropeala plăcută
a unei relaxări binevenite. Era încântat şi de controlul climatic excelent al
hotelului, de sistemul de muzică stereo din cameră şi din baie, de mini-barul
cu băuturi de cea mai bună calitate. Toate instalaţiile electrice ale camerei
erau proiectate în aşa fel încât temperatura, lumina şi sunetul să fie exact
după dorinţa fiecăruia.
După duşul binefăcător, James se îmbrăcă
într-un costum cambrat de culoare gri-deschis şi părăsi camera. Avea răgaz să
viziteze acum acest renumit hotel.
Tot personalul era foarte amabil şi
prietenos. Intră în barul cel mare al hotelului şi-şi comandă o cafea. O savură
fără să se grăbească, se simţi şi mai înviorat, se ridică şi exploră în treacăt
sauna hotelului, apoi mica sală de gimnastică.
James era încântat de faptul că totul în
acest hotel era scăldat în lux. Încântarea lui fu observată şi de un nou-sosit
jurnalist care se pare că şi el făcea acelaşi tur de recunoaştere şi admirare
al acestui elegant loc.
- Sunteţi tot invitat la conferinţa care
va începe mâine? îl întrebă bărbatul pe un ton afabil, într-o engleză perfectă.
- Da, reporter ştiinţific pentru
“Harmonics”.
- Smith Dean mă numesc. Lucrez pentru
revista “The New Science”. Londra.
- James Hoover. Chiar mi-aţi făcut o
surpriză plăcută. Sunteţi primul vorbitor nativ de engleză pe care îl întâlnesc
de când am sosit în această ţară.
James observă acum mai bine mustaţa
şatenă şi perfect îngrijită a englezului. Posesorul arhicunoscutului nume Smith
purta o cămaşă simplă, albă, cam ţeapănă. Englezul îl invită să meargă la o
masă pe terasa exterioară a restaurantului hotelului. Îşi comandară câte o
băutură răcoritoare.
- Tocmai ne aflăm într-un hotel a cărui
istorie începe prin anul 1600, spuse Smith. Parcă şi simt prezenţa
personalităţilor care s-au perindat pe aici: Dalai Lama, Regina Elisabeta a
II-a, chiar şi Napoleon Bonaparte.
- Da, suntem norocoşi să trecem prin
această experienţă, spuse James în timp ce se lăsa furat de frumuseţea vederii
Rinului.
- Locul ales este excelent pentru această
conferinţă. O locaţie distinsă, pentru un eveniment ce s-a anunţat deja a fi de
un bun nume.
“Englezul ăsta vorbeşte aşa de calm!” îşi
zise James. “Pare că toată viaţa lui nu şi-a petrecut-o decât participând la
prestigioase conferinţe organizate numai în locuri luxoase cum este şi cel în
care mă aflu acum…”.
- De fapt, spuse James, mă văd ajuns
într-un hotel luxos şi renumit, având misiunea de a-mi salva revista la care
sunt angajat. Parcă ceva nu se potriveşte… Dar, în fine, asta face parte tot
din meseria de jurnalist. Azi eşti într-un hotel luxuriant şi liniştit, mâine
scrii un articol în cine ştie ce zonă plină de pericole mortale.
-
Să ştiţi că aveţi perfectă dreptate. Mereu am fost de părere că jurnaliştii
sunt un fel de superoameni.
- Mda, superoameni…
- Nu cred că e o exagerare, continuă
Smith. Sigur aţi auzit de jurnalişti care au luat bătaie sau chiar au şi murit
în timp ce-şi făceau meseria. Truditorii din mass-media sunt oamenii care se
sacrifică pentru profesia lor. Îşi riscă sănătatea, viaţa, chiar şi familia…
- Familia?... întrebă James puţin
nedumerit.
- Da. E posibil şi asta. Dar e doar o
posibilitate. Dumneavoastră aveţi familie? Sunteţi căsătorit, domnule Hoover?
- Sunt căsătorit de curând. Soţia mea
lucrează la o agenţie specializată pe studiile de piaţă. Numai că managementul
acestei agenţii este foarte dur, impune un ritm aproape infernal de muncă. Noi
doi nici nu am apucat să ne bucurăm cum trebuie de luna de miere. Pe undeva,
parcă e bine aşa. Betty, soţia mea, o să treacă mai uşor peste dorul de mine,
cât sunt plecat. Munca o să-i ţină ocupată mintea şi nu va avea prea mult timp
să simtă ce greu trece timpul.
- Vedeţi? Tocmai ce ziceam. E posibil ca
familia să fie afectată. În mai multe moduri, nu doar de dorul după cel
plecat. Sau e posibil să nu fie…
- Dumneavoastră sunteţi căsătorit,
domnule Dean?
Privirea lui Smith se întunecă puţin.
- Am fost căsătorit cândva… Soţia mea nu mai este… Am găsit-o
împuşcată în casă. Nici până în ziua de azi nu a fost descoperit făptaşul.
- Oh, îmi pare rău!...
- O singură dată în cariera mea m-am
încumetat să încep o investigaţie la o firmă bănuită de fraudă masivă. Pusesem
mâna pe nişte informaţii din care reieşea că firma respectivă avea legături cu
lumea interlopă. Imediat am primit la birou o scrisoare de ameninţare. Numai că
eu, ca un necugetat, nu i-am dat nicio importanţă. Mă gândeam doar la cât de
grozav va fi articolul. Ce greşeală oribilă am putut să fac! Şi abia după
moartea nevestei mele am descoperit o alta pistă, mult mai puţin riscantă, prin
care să procur informaţii esenţiale despre cazul pe care îl aveam în vizor… Ah,
cumplite zile au mai fost… Am fost afectat mult. Şi am înţeles că nu merită
să-mi risc chiar aşa viaţa. De atunci m-am reprofilat pe jurnalismul
ştiinţific.
- O hotărâre înţeleaptă, spuse James. Se
pare că, în breasla noastră, cu cât eşti mai bun, cu atât poţi fi mai
vulnerabil.
- Pasiunea ne face să trecem peste
eventualele riscuri. Eu am venit aici pregătit să absorb tot, să mă documentez
temeinic şi să pun pe hârtie ceva care chiar să aţâţe mintea cititorilor.
- Normal.
Cam asta vreau şi eu.
Timpul trecu pe nesimţite. Se făcu ora
13.00 şi cei doi deciseră că au stat destul pe terasa restaurantului. Managerul
hotelului încă mai întâmpina noi veniţi ce urmau a doua zi să se adune în sala
de conferinţe.
*
Martin nu-şi putu stăpâni lacrimile în
timp ce, rezemat de perete lângă uşa camerei lui Robert, îşi asculta
fiul vorbindu-i mamei lui. Sophie îl văzu chiar când scosese din buzunarul
pantalonilor un şerveţel cu care îşi
ştergea ochii înlăcrimaţi.
Era uimită. Acum îl vedea pe soţul ei
pentru prima dată plângând în timp ce se afla acasă. Categoric, nu era
obişnuită cu această ipostază a lui Martin. Omului cu principii clare, tărie de
caracter şi stăpânire de sine parcă nu i se potrivea să verse lacrimi în timpul
a ceea ce ar fi trebuit să fie o reuniune de familie.
Totuşi, Sophie îl înţelese.
- Intră, te rog, îi spuse ea. Robert este
dispus acum să discutăm.
- Sigur, sigur, spuse Martin
străduindu-se să revină la o atitudine calmă, de om stăpân pe el însuşi. Am
ascultat la uşă,
ceea ce nu e prea frumos, dar e bine totuşi că putem clarifica problema care ne
doare pe toţi.
Martin intră şi se aşeză pe un scăunel pe
care îl trase de sub masa de studiu a lui Robert. Sophie realiză importanţa
momentului şi deveni şi mai gravă, neîndrăznind să înceapă ea să vorbească.
Robert însă se arătă oarecum amuzat,
dorind să împrăştie aerul trist care se lăsase între cei trei aflaţi în aceeaşi
încăpere.
- Dacă tot aţi dorit să aflaţi ce se
întâmplă cu mine, v-am îndeplinit dorinţa. Dar lumea nu se sfârşeste cu mine.
Şi credeţi-mă că sunt foarte rezistent, chiar dacă sunt dependent de praful
alb.
- E doar o iluzie această putere pe care
crezi că o ai, spuse Martin. Dacă vrei să renunţi la medicină, spune-ne. Noi te
vom ajuta să te însănătoşeşti. Trebuie să scapi de această boală cumplită. Vrem
să avem un fiu întreg şi în viaţă. Te iubim enorm de mult, Robert. Nu vrem să
te pierdem. Te rog, dacă zici că nu vrei să ne faci să suferim, ascultă-ne şi
păstrează-ţi viaţa.
- Să renunţ la studii? În mijlocul
facultăţii? Cariera mea în medicină este şi visul vostru.
- Ca să ajungi să profesezi medicina, va
trebui mai întâi să fii un om viu, nu mort, îi replică imediat Martin.
- Aşadar, mă veţi interna într-o clinică,
nu-i aşa?
- Tatăl tău ştie ce trebuie făcut ca să
fie bine, spuse Sophie. Altfel nu ai cum să ne ajuţi. Şi nici noi nu te putem
ajuta.
- Gândeşte-te, Robert, spuse Martin. Noi renunţăm la pretenţia ca tu să urmezi
medicina. Îţi poţi alege orice carieră doreşti tu. Dar acum ascultă-ne pe noi.
Mai târziu ne vei mulţumi. Asta e singura noastră dorinţă.
- V-aţi gândit vreun moment ce-ar însemna
pentru mine să fiu acum închis într-o clinică?
- Dar nu-ţi face griji din cauza asta,
spuse Martin. Nimeni nu va şti nimic. Eu voi aranja totul. Vei scăpa de
nenorocitul ăla de drog şi vei avea o viaţă normală. O viaţă aşa cum ţi-o doreşti tu, aşa cum ţi-o alegi tu. Poţi urma ce facultate
vrei, nu vom avea nicio obiecţie. Vrem doar să te ştim sănătos.
- Deci voi renunţaţi la visul vostru,
pentru mine…
- Nu am fi vrut să se ajungă la asta,
spuse repede Martin. Dar acum am înţeles teribil de clar că te vom pierde. Da,
renunţăm la visul nostru. Este infinit mai important să te ştim lângă noi.
- Mda… Sunt nevoit acum să iau o
hotărâre. Văd că altă soluţie nu e, decât internarea mea. Şi când se va
întâmpla asta?
Faţa celor doi părinţi începu să se
însenineze.
- Totul poate începe chiar de azi, spuse
Martin bucuros.
- Ok. Hai s-o lăsăm pe mâine. Azi mai am
de pus la punct nişte probleme mai vechi. Dar mâine voi fi gata. O să fie bine,
nu mai staţi îngrijoraţi. Hai, lăsaţi feţele astea! Mâine dimineaţă sunt
pregătit, cu bagajul făcut. Credeţi-mă!
- Foarte bine, Robert, spuse Martin,
satisfăcut. Noi ne retragem acum. O să vezi că ai luat cea mai înţeleaptă
decizie.
Martin o luă pe Sophie de braţ şi plecară
amândoi în sufragerie, vizibil mulţumiţi.
În urma lor, Robert încă mai stătea
gânditor, pe fotoliul extensibil. Nu luase în calcul această discuţie cu
părinţii lui. Şi nici posibilitatea internării. Azi urma să sosească al doilea
transport din săptămâna asta. Şi prietenii lui se bazau pe el. Nu putea să
lipsească de la locul stabilit, căci le-ar fi făcut un mare rău. Era conştient
că furnizorii erau nemiloşi şi nu i-ar fi iertat.
Robert vedea cu nelinişte cum se apropie
ora la care trebuia să plece de acasă şi încă nu ştia ce să facă. Să se ocupe
şi de acest transport? Să-şi ţină făgăduiala faţă de părinţii lui?
*
Nehotărârea este sursa nefericirii oamenilor. Ea vine din lenea de a
gândi şi este responsabilă pentru ceea ce omul este. Lipsa de hotărâre înseamnă
că nu îţi cunoşti pe deplin propriul suflet şi astfel vei căuta în afară
rezolvarea problemelor, la alţi oameni:
părinţi, prieteni, colegi. Nehotărârea îi dă omului o stare de neputinţă, în
care el va fi doar spectator la ceea ce i se întâmplă în viaţă, fără să poată
interveni să schimbe în bine cursul evenimentelor.
-fragment din Marea Carte a Sufletului Uman -
*
După discuţia de pe terasa hotelului,
James se despărţi de Smith Dean, care tocmai plecă într-o scurtă vizită prin
oraşul Basel.
James rămase să servească masa de prânz în
restaurant. Din respect pentru ceilalţi oaspeţi, i se ceru politicos să nu fumeze şi să-şi oprească telefonul mobil
pe durata mesei. James se arătă respectuos de acord, ca şi cum ar fi fost deja
familiarizat cu această cerinţă.
După ce termină de mâncat, se retrase în
cameră. Se întinse în pat, deschise televizorul şi căută un canal de limbă
engleză.
Tocmai găsise unul pe care putea viziona
un film artistic. Îl urmări până la capăt, deşi nu prea înghiţea acest fel de
subiect.
Era vorba în film despre un băiat de vreo
9 ani care, observând relaţia tensionată dintre părinţii lui, hotărăşte să pună
la cale un plan prin care să-i determine să se înţeleagă mult mai bine decât ar
fi făcut-o vreodată. James considera cam stupidă această idee. Un copil de 9
ani, după părerea lui, nu posedă încă acea judecată prin care să poată înţelege
ce se petrece în mintea adulţilor, ba încă să mai şi intervină în conflictele
dintre ei. Un copil de 9 ani e un copil şi atât.
Oricum, filmul îl ajutase să treacă mai
uşor peste orele ce îl despărţeau de începerea conferinţei. După ce servi în
restaurant şi cina, se întoarse repede în cameră şi-şi mai aruncă ochii pe
dosarul ce i-l dăduse Lloyd.
Se culcă imediat cum simţi că-l apucă
somnul.
*
Deşteptătorul de pe telefonul mobil îl
anunţă pe James că e timpul să se trezească şi să se pregătească pentru
exercitarea profesiei.
Se bărbieri cu atenţie, se îmbrăcă apoi
cu acelaşi costum din ziua precedentă şi coborî în restaurant pentru a lua
micul dejun. Smith, care era deja la o masă, îl văzu şi-i făcu un semn cu mâna,
zâmbind prietenos.
James îi întoarse zâmbetul şi se aşeză
lângă noua cunoştinţă.
- Bună dimineaţa, spuse James. Cum a fost
plimbarea de ieri prin oraş?
- Totul a decurs mai bine decât mă
aşteptam. Să ştiţi că din hotelul acesta poţi explora foarte bine regiunile din jur. Şi e şi foarte uşor să
foloseşti transportul public pentru a ajunge din hotel în oraş.
-
Într-adevăr, nu e exagerată prezentarea din reclame. Să comand şi eu micul
dejun… La ora 9.00 începe deja conferinţa, nu?
- Exact. La ora 9.00, în sala Belle
Epoque. Aţi trecut ieri să vă uitaţi pe acolo?
- Nu m-am grăbit, recunoscu James. Cred că
tocmai asta am omis. Poate că mi-a luat ochii luxul cu care m-am întâlnit în
acest hotel. Oricum, mai avem la dispoziţie câteva zile să fim impresionaţi de
câte ceva pe aici.
- Păi, asta e sigur. Chiar că nu am
greşit când m-am orientat spre domeniul ştiinţific. Călduţ şi în siguranţă, nu?
- Şi poate mai pasionant, spuse James.
Ospătarul îi aduse micul dejun. Mai era
puţin şi trebuia să înceapă conferinţa.
*
De cum intră în sala Belle Epoque, James
trebui să facă un efort pentru a-şi ascunde reacţia vizibilă de admiraţie.
Întreaga sală era inundată practic de o
plăcută lumină naturală. De tavan erau prinse câteva rânduri de candelabre care
se distingeau prin frumuseţe şi o
minunată prezenţă sclipitoare.
Nu lipsea instalaţia de aer condiţionat.
Atunci când era cazul, sala putea fi întunecată complet. Desigur, era echipată
şi cu tehnologie audio-vizuală de ultimă oră, tehnologie necesară la evenimente
cum era şi cel de acum.
James privea totul cu atenţie, însă nu
voia să dea celor din jur impresia că el e un fel de începător în frecventarea
unor astfel de locaţii elitiste.
Toate persoanele care începeau să ocupe
mesele din sală degajau un aer foarte
calm şi păreau nepăsătoare la strălucirea din jur, ca şi cum acesta era locul
lor cel mai familiar şi în care îşi petreceau zilnic existenţa.
Deja se formaseră şi grupuleţe de câte
doi sau trei, în care se purtau niscaiva discuţii amiabile, liniştite, probabil
despre vreun subiect ştiinţific sau despre cum a fost călătoria cu avionul.
James se simţea însă bine în pielea de
jurnalist. Din când în când, îşi examina reportofonul, ca şi cum ar fi vrut să
se asigure că totul este pregătit.
Sosi şi ora începerii conferinţei. Toţi
participanţii (cam 300 la număr) erau deja la locurile lor.
La pupitrul dotat cu microfoane şi
aparatură de sonorizare, din capătul sălii, veni un ins de statură potrivită,
cu vârsta apropiată de 40 de ani, grizonat, cu ochelari de vedere, îmbrăcat
într-un elegant costum negru.
Bărbatul
lovi puţin cu degetul arătător în microfonul la care urma să vorbească,
pentru a se asigura că acesta funcţionează, apoi începu:
- Bine v-am găsit, stimate doamne,
domnişoare şi stimaţi domni, la Conferinţa Internaţională de Pranoterapie!
Numele meu este Forgas Carpenter, cercetător la Academia Americană de
Ştiinţă. În acest superb loc, trebuie să
recunoaştem, timp de câteva zile vom redescoperi împreună fenomene uluitoare pentru
minţile care abia de acum vor începe să le înţeleagă. Pranoterapia încă mai
este o noutate la nivel mondial. Prin contribuţia noastră, a oamenilor de
ştiinţă, dar şi a celor prezenţi aici, vom răspândi în rândul maselor un
concept revoluţionar de redobândire sau păstrare a sănătăţii. Şi vom discuta nu
numai despre pranoterapie, ci şi despre descoperirile ştiinţifice care susţin
acest domeniu. Dar ce este pranoterapia?
Un videoproiector intră imediat în
funcţiune. Întorcându-se spre ecranul pe care rulau fotografii color,
prezentatorul continuă:
- Una din regulile biologiei
convenţionale spune că semnalele se transmit prin intermediul substanţelor care
intră în reacţie sau a ionilor. Asta ar însemna că informaţia chimică nu poate
traversa, de exemplu, sticla. Exact, asta ne învaţă ştiinţa convenţională…
Numai că, stimaţi invitaţi, nişte specialişti ruşi au descoperit… altceva. Ce
au făcut ei? În două containere sigilate, prevăzute cu o fereastră din sticlă
de cuarţ (prin care pot trece radiaţii UV şi peste UV, aşa cum puteţi vedea în
reproducerea experimentului din această fotografie), au pus câte o jumătate
dintr-un ţesut de cultură şi, de fiecare dată când infectau unul dintre
ţesuturi, cel sănătos era infectat şi el după numai câteva ore. Concluzia? Prin
intermediul unui câmp care se aseamănă cu cel electromagnetic, celulele
comunică între ele! Oamenii de ştiinţă au fost uimiţi… La un moment dat se ştia
că celulele nu pot comunica între ele decât prin semnale chimice. Iar acum
foarte multe studii ne demonstrează că celulele vii pot comunica între ele prin
unde capabile să străbată chiar şi mediul atmosferic! De asemenea, celulele pot
comunica între ele şi prin intermediul luminii, aşa cum a demonstrat medicul
german Fritz Popp, cel care a introdus denumirea de fotoni de lumină. Undele
luminoase poartă informaţie, iar celulele o pot citi! Înţelegeţi acum colosala
importanţă a acestei descoperiri pentru lumea medicală? Medicamentele intervin
în comunicarea chimică dintre celule. Însă acum, graţie faptului că informaţia
poate circula între celule şi pe calea undelor, medicamentele nu mai sunt
singurele mijloace de refacere a stării de sănătate! Vindecarea se poate face
şi prin metode energetice, nu numai cu medicamentele produse pe cale chimică!
Ştiinţa vine să întărească această afirmaţie!
Forgas luă intenţionat o pauză de câteva
momente, pentru a lăsa cuvintele să-şi producă efectul scontat de rumoare
printre cei prezenţi în sală.
După ce dispăru de pe ecran şi ultima
imagine proiectată, Forgas îşi aţinti ochii către cei care îl ascultau în
linişte şi cu atenţie evidentă şi ridică
de pe măsuţa de lângă pupitru o carte cu
coperţi lucioase, pe care o arătă spre sală.
- Dragi invitaţi, în acest volum am
adunat faptele ştiinţifice despre care vom vorbi în aceste câteva zile. Am
denumit această carte: “Dincolo de credinţă”. De ce… dincolo de credinţă?
Pentru că, din păcate, încă mai există oameni care nu cred că vindecarea la
distanţă este posibilă. Ei bine, noi le punem la dispoziţie oamenilor
argumentele zdrobitoare ce trec de limita simplei credinţe. Oamenii nu numai că
vor crede, dar vor şti lucruri care până acum păreau a fi de domeniul
fantasticului. În timpul acestei săptămâni vă vom prezenta veriga de legătură
dintre demonstraţia ştiinţifică şi pranoterapie. Revin la întrebarea: ce este
pranoterapia?
Videoproiectorul îşi reîncepu misiunea.
Imagini cu tot felul de oameni suferind de diverse boli rulau pe ecran, în timp
ce Forgas îşi continua prezentarea.
- Afecţiuni reumatice, afecţiuni
respiratorii, afecţiuni cardiace şi circulatorii, afecţiuni endocrine,
afecţiuni digestive, afecţiuni ale sistemului nervos, toate pot fi tratate de
la distanţă, adică fără ca terapeutul să fie prezent lângă persoana tratată! Ei
bine, da! Asta poate face pranoterapia. Îi vindecă fără medicamente pe oameni
şi fără ca medicii să stea lângă ei! Vindecarea de la distanţă este posibilă!
Forgas luă iarăşi o mică pauză, atât cât
să lase loc unor alte murmure de uimire să se manifeste printre cei ce-l
ascultau. Apoi continuă:
- Un medic german a demonstrat că
celulele vii pot comunica între ele prin intermediul luminii. Noi vom demonstra
acum prin fapte ştiinţifice că bolile pot fi vindecate de la distanţă. La
încheierea conferinţei veţi primi fiecare câte un exemplar din cartea “Dincolo
de credinţă”. Până atunci, vom face împreună o călătorie extraordinară la
graniţa ştiinţei şi vom cunoaşte cu lux de amănunte dovezi care ne vor face să
credem că… minunile există. Vă asigur că va fi o călătorie uluitoare! Aşa cum spunea
şi Voltaire, dacă prin minune înţelegi un efect a cărui cauză nu o cunoşti,
atunci totul este o minune.
Astfel îşi încheie Forgas Carpenter
prezentarea de deschidere a conferinţei.
După ce şi ultimul cuvânt fu spus, toată
sala rămase câteva clipe învăluită într-o linişte totală, apoi începură
aplauzele. Din ce în ce mai tare, pe măsură ce invitaţii se ridicau în
picioare, lovirea entuziastă a palmelor celebra zgomotos ineditul, importanţa
şi senzaţionalul conţinutului transmis la această conferinţă.
Toţi cei prezenţi în sala Belle Epoque se
simţeau părtaşi la o experienţă mai mult decât interesantă.
*
Martin tocmai căuta să se mai calmeze
după ce în urmă cu vreo două ore făcuse eforturi la cabinet să domolească
neliniştea unui pacient care era convins că boala lui de inimă se va agrava tot
mai mult şi va da ortul popii în cel mult câteva luni.
Întotdeauna, când se afla în preajma
bolnavilor, Martin nu lăsa să răzbată la vedere nicio urmă de nervozitate din
partea lui. Însă această precauţie îl costa şi destulă energie psihică.
În această seară se simţea foarte obosit.
În fotoliu, în faţa televizorului, o aştepta pe Sophie să ajungă şi ea acasă.
Tocmai urmărea o emisiune despre stalagmite şi locurile în care acestea pot fi
găsite mai uşor, când sună telefonul mobil. Martin răspunse imediat, în timp ce
dădea mai încet sonorul televizorului.
Temerile cele mai negre începeau să
capete contur, apoi să devină clare ca lumina zilei. Martin asculta ca în
transă vocea bărbatului care îi explica ce se întâmplase în decursul
după-amiezii cu fiul lui.
*
Sophie îl găsi pe soţul ei tot în
fotoliu, cu privirea pierdută şi cu o
expresie înspăimântătoare a feţei. Înainte ca ea să deschidă gura, Martin
îngăimă:
-
Ne-am făcut iluzii…
- Dar ce s-a întâmplat? Spune odată!
- Robert… a fost ucis azi într-un schimb
de focuri cu poliţia… în timpul unei razii la domiciliul unuia din prietenii
ăia ai lui. Tocmai se finaliza un transport de droguri… Ştiai până acum că
Robert poseda şi un revolver? Un poliţist a fost ucis. Şi fiul nostru este
ucigaşul lui. Apoi l-au ucis şi pe el.
Nu mai are niciun rost… S-a sfârşit…
Pe Sophie o apucă ameţeala. Se prăvăli pe
scaunul ce-l găsi mai apropiat. Încercă să-şi adune gândurile.
- Nu! strigă ea, înlăcrimată.
- Nu am putut să merg să-l văd, Sophie…
Crede-mă că nu am putut… Şi nu vreau să-l văd mort…
Martin simţi că se sufocă. Valul de
inconştienţă începea să se lase peste mintea lui. Mai apucă să o vadă pe Sophie
cum sărea disperată spre el, strigându-l, întrebându-l ce are, ce a păţit.
Apoi, întuneric.
*
Nala se simţea foarte mândru şi foarte
fericit. Îl bucura enorm fericirea stăpânului lui. Harisha avea, în sfârşit,
motiv să savureze prima victorie, primul pas spre măreaţa împlinire.
- Asistenţii şi-au făcut datoria, Nala.
Exact aşa cum mi-am dorit.
Faţa lui Nala radia toată într-un zâmbet.
Stăpânul îi zâmbi şi el.
- Familia noastră începe să se nască,
spuse Harisha. Şi începe cu un medic.
Soţia lui e o femeie rezistentă. Se va dedica şi mai mult profesiei. Şi va
înţelege într-o zi. Acum trebuie să privim spre viitor. Eu merg să mă odihnesc,
Nala. Trebuie să mă refac. Mâine continuăm…