Obsesia de a şoca

Suspans şi mister

Romane romanesti

Anticariatonline Carte si carte

 

 

Ce spun cititorii:

  • ”Atingerea" - Intr-adevar un roman complex si captivant care merita sa fie citit! Misterul, aventura, fictiunea, intriga, umorul si dragostea sunt combinatia perfecta care te tine in suspans pe parcursul celor aproximativ 300 de pagini. L-am citit cu placere si il recomand tuturor! Felicitari si mult succes in continuare!

    Tanu Daniela-Mihaela comanda acum... click aici

 

  • Cred ca este cea mai originala carte, din multele carti, care s-a scris vreodata. Felicitari pentru subiectul inedit! Totul în acest roman este imprevizibil. Va spun eu, oricat ati incerca sa va dati seama despre ce e vorba, pana nu veti citi toata cartea, nu veti reusi. Iar cand ajungi la momentul dezlegarii misterului, wow, e halucinant totul! Incredibil! Actiunea te tine cu sufletul la gura, suspansul nu-ti mai da voie sa lasi cartea din mana. Unul dintre cele mai bune romane romanesti! Si subiectul... O, ce subiect! Asa ceva nu am mai citit si nici nu cred ca voi mai citi! Recomand cu caldură acest roman uluitor! Felicitari inca o data!

    Bucataru Didina

  • comanda acum... click aici

 

  • Un roman incredibil si care mi-a depasit toate asteptarile! De mult timp nu am mai avut parte de asa distractie! Atata intriga si mister la un loc nu am mai vazut! Actiunea cartii e construita in asa fel incat iti starneste la maxim curiozitatea, te face sa citesti cu sufletul la gura fiecare pagina, apoi vine marea lovitura! Fierbeam de curiozitate sa aflu cum se va termina toata acea situatie ciudata. Am inceput sa citesc cartea si ma asteptam sa fie ceva mister, dar actiunea de final m-a dat gata! Pe parcursul lecturii nu puteam deloc sa ghicesc acele secrete, apoi totul s-a dezlantuit. Pur si simplu cascam ochii de uimire, pe masura ce citeam! “Atingerea” e un roman genial. Merita citit!

    Coman Marcela

  • comanda acum... click aici

 

Un roman extraordinar, in care realitatea si fictiunea se impletesc atat de firesc incat se naste intrebarea: unde se sfarseste normalul si unde incepe paradoxalul?
Subiectul folosit de autor in romanul “Atingerea” este existential: “ toata materia este alcatuita din energie, astfel ca, in realitate, nu exista nimic solid. Materia este doar o forma de energie controlata de gandire... Constiinta umana influenteaza desfasurarea cosmosului.”
Toata aceasta mare desfasurare de forte cosmice are loc sub ochii nostri, ai muritorilor de rand, zilnic, in existenta noastra ce pare anosta si cenusie, mobilul acestei impresionante forte fiind... sentimentele unora.
Romanul “Atingerea” este un roman complex, dar usor de citit, un roman surpriza, pe care il poti citi doar cu sufletul la gura, cu un final surprinzator, care lasa loc unei intrebari: Avem puterea sa ne influentam destinul printr-un efort de vointa si sentimente sau suntem victimele propriului nostru destin?

Negrea Marilena Manuela

comanda acum... click aici

 

  • O carte cu un subiect nemaintalnit pana acum in cartile pe care le-am citit, dar in acelasi timp interesant. O lectura usoara in care se imbina armonios descrierile cu dialogul. La inceput ar putea surprinde multitudinea de personaje si intamplari intre care nu exista aparent nici o legatura, dar spre finalul lecturii aflam ce legatura era de fapt intre ele. Recomand tuturor sa citeasca acesta carte.
  • Sevastre Gabriela
  • comanda acum... click aici

 

  • Un roman exploziv! O imbinare, aproape perfectă, a tuturor gusturilor precum si exigentelor din arta creatiei, veti descoperi in romanul "Atingerea "!
    Poate aceste cuvinte sunt putine, poate sunt sarace pe langa bogatia continutului acestui roman! Doar citind acest roman, veti putea simti magia din cuvintele asternute cu grija in paginile romanului "Atingerea" de un tanar romancier in devenire, autorul Neacsu Claudiu, cel care a dorit si sigur a reusit sa ne ”atinga” si sa ne starneasca curiozitatea unei lecturi complexe!
    As putea vorbi despre subiectul romanului, dar v-as rapi placerea de a savura povestea realitatii sfarsite intr-un paradox.
    Neacsu Claudiu - un romancier de care vom mai auzi!

    Maria Manuela Oprea
comanda acum... click aici

 

Cu o remarcabila usurinta de exprimare si intr-un mod captivant, autorul, meticulos si profund, da culoare si continut ideilor sale.
Firul actiunii prinde putere; personajele principale sunt puse in valoare cu multa maiestrie, din loc in loc apar acele fascicole ce intrerup actiunea, ceea ce face sa creasca si mai mult suspansul.
Realizarea si publicarea acestei carti constituie un efort pe deplin meritat.

Pavel Gheorghe

 

comanda acum... click aici

 

O abordare originala a unui subiect sf care ii confera un statut aparte,o realizare profesionala, moderna de exceptie, care oricand ar putea reprezenta un punct de plecare al unui scenariu de film. Rezervati-va timp pentru citirea acestei povesti. MERITA!

Constantin Vasiliu

 

comanda acum... click aici

 

Entuziasmant si inteligent subiectul cartii! Tocmai am citit-o si m-a impresionat foarte mult. E un roman pe care nu o sa-l uiti niciodată. Cuprinde suspans, mister, actiune, dragoste, tot tacamul. Te obliga pur si simplu sa-l citesti pana la capat. O nebunie de carte! Dupa ce am terminat si ultimul capitol, m-am gandit cu infiorare ca s-ar putea sa fie si adevarata ideea… Chiar a meritat sa-mi rezerv timp pentru a citi o poveste incredibila si fascinanta. Adrenalina multa si o idee noua, originala, extrem de interesanta. Totul a fost foarte nou şi supercaptivant. Recomand din suflet acest roman excelent!

Balan Carmen

 

comanda acum... click aici

 

Remarcabil, plin de suspans, inteligent. L-am citit fara sa fac decat o mica pauza. Parca vedeam personajele in fata mea. M-a uluit trecerea de la un subiect la altul de asa natura incat nu a deranjat derularea actiunii principale a romanului. Oricum, sfarsitul acestuia da de inteles ca, chiar daca te consideri stapan pe situatie si pe o persoana, poti fi infrant de acea persoana si de situatia pe care ai creat-o. Modul de a se sfarsi romanul cere o continuare a acestuia. Mult succes.

Urse Mihai Eugen

 

comanda acum... click aici

 

 

 

 

Cartea halucinanta

Opinii carti si filme

Romane celebre

Romane online

Filme online

Carti bune de citit

Recomandari filme bune

 

 

Click aici şi vezi ce spun cititorii!
Prolog

       Imaginează-ţi ce întorsătură ar lua viaţa unui om în momentul în care i s-ar întâmpla ceea ce statistic este posibil doar o singură dată la foarte multe miliarde de ani (de fapt, într-un interval de timp pe care nicio minte omenească nu-l poate cuprinde).
      Imaginează-ţi apoi ce s-ar putea petrece în sufletul acestui om atunci când conştiinţa lui l-ar obliga să facă cea mai grea şi mai dureroasă alegere din toate timpurile.
      Imaginează-ţi zbuciumul cumplit al acestui om atunci când se vede pus în capacitatea de a face Lumii cel mai mare Bine care se poate visa, din toată  Istoria Omenirii, şi totuşi… are motive să nu îl facă…


                                                       *

      Întreaga echipă de medici a ospiciului  San’Michelle era contrariată. Nici măcar nu se ştia dacă pacientul  de vază ce tocmai păşise pragul acestui destul de puţin reconfortant lăcaş poate fi încadrat în categoria alienaţilor clar diagnosticaţi sau, dimpotrivă, a simplelor erori profesionale.
      Clark Mandis, directorul sanatoriului, se simţea istovit. După ore lungi şi chinuitoare de vizionare a casetei pe care erau înregistrate momentele de agonie (sau nebunie, nici asta nu se stabilise sigur) ale ilustrului pacient, hotărî că este timpul pentru o binevenită pauză.
      Se trânti în fotoliul din spatele biroului său lăcuit şi îşi aprinse cu mişcări leneşe o ţigară.
      - Ajunge, deocamdată, le spuse el celor şapte medici care îi fuseseră alături pe parcursul “investigărilor” video. Vă puteţi retrage. Eu o să mai stau să-mi adun puţin gândurile. O să vă anunţ de îndată ce găsesc vreun indiciu cât de cât mai promiţător. David, poţi să mai rămâi câteva momente, te rog?
      După ce ultimul ieşit închise uşa cabinetului directorial, David Smith, cel mai apreciat medic al acestui sanatoriu, după directorul Clark, fu invitat să ia loc pe scaunul din faţa biroului şefului său.
      - David, zilele astea mi-am trecut în revistă toată informaţia  pe care am acumulat-o în viaţa mea de specialist psihiatru pasionat cu adevărat de ceea ce face…
      Clark se opri un moment  să scuture scrumul ce stătea gata să pice din capătul ţigării fumegânde, apoi continuă.  
      - Nu-mi place deloc cuvântul “ciudăţenie” când este vorba de ştiinţă. Dar tocmai asta sunt forţat să accept, o bizarerie care pur şi simplu nu există în niciun tratat de psihiatrie din lumea asta, dacă nu cumva mă înşel eu pentru prima dată în cariera mea! Oare ne aflăm în faţa unei şanse care ne poate aduce Nobel-ul sau doar nu am avut noi încă destulă energie şi răbdare să dibuim ceea ce era şi evident sub ochii noştri orbiţi de atâta rigoare academică?
     - O explicaţie trebuie să existe, spuse David. Ştiţi şi dumneavoastră  că pacientul a trecut prin toate testele posibile şi nimic nu ne-a confirmat că avem de-a face cu un alienat mintal. Şi totuşi, pacientul nostru prezintă simptomele unui alienat mintal…
      David rămase pe gânduri câteva momente, apoi spuse:
      - Mi-a revenit în acest moment în memorie o secvenţă… Cred că am observat ceva… Nu i-am dat atenţie atunci, nu ştiu de ce… Aş vrea să ne mai uităm acum pe înregistrare, dacă se poate. Refuz să cred că nu vom descoperi ceva până la urmă.
      Clark puse în scrumieră ce-a mai rămas din ţigara la care se hotărî să renunţe şi-l privi pe David cu ochii mijiţi.
      - Pic de oboseală, David. Dar mă voi frământa şi mai tare când mă voi gândi că răspunsul se află mereu chiar lângă noi şi nu îl vedem.
      - Să mai încercăm. Poate ne-a scăpat ceea ce era mai evident.
      - Sigur îţi dau dreptate, spuse Clark. Încă o încercare, nu? Hai, porneşte video-playerul.
      David apucă telecomanda de pe birou şi dădu drumul înregistrării. Amândoi medicii îşi proptiră privirile pe monitorul care începu să redea secvenţele ce păreau să dezmintă chiar şi cea mai elementară logică.
      Un bărbat de statură mijlocie, bine legat, roşcat, tuns scurt, era protagonistul acestui grozav ”spectacol cinematografic”. Filmat cu o cameră de supraveghere în salonul în care se afla doar el singur, pacientul habar nu avea că este supus observaţiei atente a unor oameni care speră să-i afle misterul.
      Nu-l mai interesa cum anume ajunsese în acest loc, căci era prea înspăimântat.
      Aparent, nu era nimic în neregulă cu el, atunci când stătea întins pe patul din salonul ce-i fusese rezervat. În afara unei priviri neliniştite, de parcă ar fi urmat să primească cea mai groaznică veste din viaţa lui, bărbatul roşcat nu lăsa să se înţeleagă că ar fi ceva în neregulă cu mintea lui. Asta până în momentul în care era cuprins brusc de o groază intensă şi alerga fără control prin toată camera, căutând cu disperare o ieşire.   
      Dar toată această agitaţie dispărea la fel cum începuse. Apoi agitaţia spaimei reapărea, pentru un scurt timp.
      - Momentele de luciditate alterneaza prea rapid cu cele de nebunie, sau ce-o mai fi manifestarea asta,  spuse Clark. Nu pot să-l asociez cu niciun caz pe care l-am cercetat până acum…
      David îl asculta pe director fără să-şi ia privirea de pe ecran. Urmărea încordat secvenţele în care omul acela alerga prin cameră, în jurul patului…
       - În jurul patului!… strigă David. Patul…. Aţi observat asta?
       - Să observ? Ce să observ? întrebă Clark aproape strigând şi el şi sărind din fotoliu.
     Vocea lui David tremura puţin de emoţia cauzată de o posibilă descoperire importantă.
       -  Patul… Pacientul a stat doar o singură dată aşezat pe pat! Apoi l-a evitat şi s-a ferit chiar să-l mai atingă! Doamne, cum de nu am putut vedea asta de la început?
       - Dar ce e cu patul, David? Ştii că am verificat totul. Ce poate să fie la acel pat?
      David îndreptă sugrumat de emoţie degetul spre ecran.
      - Opriţi aici! Daţi pause!
      - Acum dau pause, strigă Clark. Gata. Acum spune. Ce ai văzut?...
      David privea ca hipnotizat cadrul în care pacientul se afla în mijlocul camerei.
      - Priviţi! Jos, chiar lângă piciorul lui…
      Faţa lui Clark căzu.
- Nu se poate… Ce-i asta?…  



 
Capitolul 1


       Imediat după ce şi-a terminat studiile la universitatea  pe care şi-o alesese încă din perioada de început a adolescenţei  (Columbia University Graduate School of Journalism), James Hoover, şef de promoţie 2009, a avut şansa să aleagă între trei publicaţii care ofereau un salariu nesperat de consistent pentru un debutant.
      Crescut în Canada, în clima mai aspră din Whitehorse, climă cu care nu s-a putut însă acomoda defel, James a ales să lucreze în Denver, oraşul cu 300 de zile însorite pe an,  pentru o revistă specializată pe teme ştiinţifice.
      Părinţii îi muriseră la vârsta de 8 ani, într-un groaznic accident de maşină. Imediat după nefericitul eveniment, a fost luat în grijă de sora tatălui lui, o femeie cam dură, dar şi înzestrată cu o voinţă formidabilă. Acestei mătuşi “de fier”  îi datoreaza James posibilitatea de a urma studii la o universitate ce oferă burse de circa 4 milioane de dolari anual studenţilor care promit o carieră remarcabilă în jurnalism.
      Dintre aceşti studenţi merituoşi a făcut parte şi James. Moştenind de la tatăl lui unele trăsături fizice ale eschimoşilor inuiţi (doar culoarea părului i se transmisese de la mama lui, newyorkeză sadea), o mare candoare sufletească şi voinţa de a răzbate prin viaţa dură, tânărul Hoover era gata să-şi ia destinul în piept.
      Se căsători cu o femeie cu  2 ani mai tânără decât el, nu foarte frumoasă, dar capabilă de foarte multă blândeţe şi înţelegere, adică exact ce-şi dorise şi James.
      Luna lor de miere a durat doar o săptămână, căci proaspăta soţie tocmai era prinsă în mijlocul unor obligaţii profesionale care îi reclamau imperios prezenţa la serviciu.
      În primul lui concediu după 8 luni de muncă, James îşi petrecea zilele aşteptându-şi aleasa să vină seara acasă, sperând că vor reuşi totuşi să plece măcar într-o scurtă croazieră. 
      În una din aceste zile de repaus, după ce îşi bău dimineaţă cafeaua fierbinte şi începu să se dezmeticească, James Hoover alese să se bucure, aşa cum o făcea când dorea să treacă mai uşor timpul, de priveliştea care îi plăcea cel mai mult. De fapt, adora să privească, de la fereastra apartamentului său din partea de vest a oraşului Denver, cum razele soarelui învăluie conglomeratul de clădiri din cadrul ce se întindea în faţa ochilor săi.
      De când se ştia, simţea o satisfacţie ciudată să vadă cum lumina zilei atinge pereţii clădirilor sau blocurilor, indiferent dacă aceştia erau făcuţi din sticlă şi oţel sau din cărămidă. Era o plăcere pe care nu o putea explica.
      Şi, uneori, mai era încercat de o senzaţie stranie. Începu să-i treacă şi acum prin minte cel mai recent moment în care a fost năpădit de o teamă confuză în timp ce vedea cum peretele de lângă el începea să se onduleze….
      Telefonul mobil aflat pe măsuţa de lângă dormitor începu să sune. Era Betty, soţia  lui James. Renunţând cu un pic de regret la imaginea pe care tocmai o savura, James răspunse apelului:
      - Da, dragă. Cum e? Ai ajuns la firmă?
      Betty, o femeie brunetă, tunsă scurt, vorbea la mobil în timp ce se afla la volanul unui superb BMW decapotabil din seria 1 Cabrio, dar prins  într-un trafic nu chiar aşa de plăcut. Prin oceanul de claxoane şi turuit de motoare din jur făcea eforturi să distingă mai bine vocea soţului ei.
      - James, traficul este infernal, ca de obicei. De când eşti în concediu, ai cam uitat cum e… Ajung acuşi. Când plecam dimineaţă de acasă şi tu dormeai, tocmai am văzut pe mobilul tău un mesaj de la şef. Ai văzut ce-ţi scrie?
      - Stai că încă mă mai bucuram de altceva… Măcar în zilele mele de răgaz să uit de reguli, de şefi… Oricum, spune-mi tu ce era în mesaj, dacă tot ai sunat.
      - Te anunţă că, începând de mâine, odihna ta se întrerupe. Pentru cât timp, nu scrie. Nu te-a sunat? E ciudat că ţi-a lăsat doar mesaj.  Deci, mâine să fii la sediu. Şi atât. Hai că eu mă apropii de firmă. Vorbim diseară, da?
      - Sigur, scumpo. Asta e. O să mă gândesc la tine. Şi la ce-o mai putea să-mi zică şeful mâine. O să aştept cu nerăbdare cina pe care ţi-am promis-o de ieri. Te pup şi ai grijă!  
      James închise mobilul, apoi formă numărul lui Anthony, singurul prieten mai apropiat pe care reuşise să şi-l facă în acest oraş. Aşteptând să-i răspundă, James se aşeză pe bancheta de colţ din sufragerie.
      - Anthony, eu sunt. Uite ce e. Partida de tenis de mâine cade. Nu ştiu ce vrea şeful. Dar mâine trebuie să mă prezint la sediu.
      - Mă gândeam eu, mormăi Anthony. Acum sunt la universitate, studenţii mei au hotărât să se întâlnească în campus cu mine şi alţi câţiva profesori. Vor să discutăm mai multe: asigurările facultative, serbarea studenţească de săptămâna viitoare şi altele. Oricum, tu ai destule alte solicitări. Revista, soţia…
      - Da, măcar revista putea să mai aştepte o zi. Sper să nu fie ceva foarte important. Hai, rezolvă-ţi treburile, apoi revenim la ale noastre. Te sun eu când sunt gata. Închid.
      “Bun, acum să ne concentrăm pe cina de diseară”, îşi spuse James. Se ridică şi se opri puţin în faţa oglinzii din hol ca să-şi aşeze cu mâna părul şaten pe care îl uitase ciufulit de cum se trezise.
      Apoi intră în bucătărie.
      Îşi opri scurt privirea pe cartea de bucate pe care o lăsase deschisă cu o zi în urmă pe masa metalică de lângă maşina de gătit şi se îndreptă  repede spre frigider, de unde scoase un pachet cu carne de viţel, o cutie cu stridii şi câteva gulii.
      “Diseară va fi prima ocazie pentru a-i demonstra lui Betty talentul meu culinar, îşi zise cu mândrie James. Unul din multe alte prilejuri prin care să-mi emoţionez şi să-mi impresionez aleasa inimii.”  

*

      - Azi am avut o zi grea, James, spuse Betty în timp ce tăia prima bucăţică din rulada pregătită cu atenţie de bărbatul care-i aştepta acum candid şi nerăbdător o apreciere cât de mică a muncii depuse peste zi. Ne-am trezit cu fiscul pe capul nostru. Suntem suspectaţi de spălare de bani. Vestea a căzut ca un trăsnet. Cică directorul de la marketing a supraevaluat nişte acţiuni, urmărind o garanţie pentru un împrumut. Te asigur că nu sunt implicată absolut deloc în mizeria asta. Sper însă să nu afecteze imaginea întregii firme.
      - Ah, ce contrast! Veşti care ne-au năpădit începând de dimineaţă. Tu ai probleme la serviciu, eu urmează să aflu de mâine ce o să se mai întâmple la revistă.  Peste  toate, am făcut şi efortul să-mi menţin întreaga solicitudine pentru pregătirea cinei noastre romantice.
      - James, dragul meu, nu te îngrijora pentru mine. Mă gândesc că va fi operată doar buba din locul ăla mic şi vom fi feriţi toţi de necazuri. Şi cred că ai dreptate. Hai să savurăm această minunată cină!
      James zâmbi mulţumit, o privi cald pe Betty în ochii ei căprui  şi-i luă între palme mâna stângă.
      - Betty, scumpo, tu eşti fiinţa cea mai apropiată pe care o am. Şi eşti femeia care îmi oferă căldura sufletească ce mi-a lipsit încă din copilărie. Ah, cât de mult regret că părinţii mei nu mai sunt… Ar fi fost minunat să te pot prezenta şi lor. C’est la vie… Nu-ţi face griji, m-am împăcat cu gândul.
      - James, mă ai pe mine. Şi vreau să-ţi umplu viaţa cu fericirea după care tânjeşti. Nu ştiu de ce am avut simţământul, chiar din prima zi în care te-am cunoscut, că eşti un bărbat deosebit. Îmi plac oamenii visători. Îmi plac idealiştii. Mai ţii minte ce mi-ai zis la prima noastră ieşire în oraş?
      - Da. Îţi ziceam atunci că eu sunt tipul de om care suferă pentru fiecare şomer din lumea asta. Şi să ştii că eu chiar am simţit că mă crezi. Ştiai că nu bat câmpii sau că nu spun vorbe mari doar ca să te impresionez pe tine.
      - Hai să bem puţin din şampania asta, spuse Betty cu o voce brusc înviorată. Este o seară minunata, James! Să nu ne mai gândim deloc azi la ce va fi mâine sau la ce a fost! Vrei?
      - Toată ziua ţi-am dedicat-o ţie, spuse James în timp ce turna încet în paharul soţiei. Am cumpărat exact şampania pe care am băut-o la  prima noastră ieşire la restaurant, Blanc de Blancs.
      - Ah, ce drăguţ! Ai ţinut minte.
      James îşi turnă şi în paharul lui puţin din băutura favorită, aşteptând apoi să se “liniştească”  spuma. Adoptând amuzat mina unui profesor dedicat sincer artei predatului, îşi începu către Betty  o mică pledoarie.
      - Ştii de ce paharele de şampanie au picioarele lungi? Pentru că nu trebuie ca temperatura mâinii să încălzească foarte mult conţinutul. Paharul trebuie să-l ţii de picior. Şi să nu dai pe gât întreg paharul! Bea încet fiecare înghiţitură şi savureaz-o! Vrei să-i simţi cu adevărat gustul? Ia o înghiţitură mică şi “plimb-o” încet prin gură timp de câteva secunde!
       Betty îl asculta atentă şi amuzată şi făcea întocmai ce-i explica “profesorul” cel drag, venind chiar şi cu o remarcă pe care o găsi mai lesne.
      - Atingerea şampaniei de buze şi apoi de întreaga gură mă face să mă simt de parcă m-aş dezlipi de toate lucrurile demne de dispreţ…
      - Atingerea… de buze…, murmură James.
      Un sentiment straniu îl fulgeră prin toată fiinţa lui. Câteva momente împietri, cu privirea pierdută pe paharul ţinut în mână de Betty.

*

       Soarele se ivi de după orizontul ascuns în spatele siluetelor zgârie-norilor şi începu viaţa de zi, odată cu ritualul diurn al furnicarului de automobile care rulau pe uriaşa reţea de străzi a oraşului.
      James îşi parcă maşina, un Buick pe care cu mari eforturi reuşise să şi-l cumpere fără rate şi de care era foarte mândru,  în singurul loc rămas  liber în faţa clădirii de 30 de etaje care adăpostea sediul revistei “Harmonics”, publicaţie dedicată  temelor ştiinţifice.
      - Ok, hai să-i dăm drumul, îşi zise el şi respiră adânc. Coborî din maşină şi se îndreptă spre intrarea în clădire.
      Atenţia uşierului se părea că tocmai era reţinută de doi turişti asiatici care îi cereau niscaiva explicaţii despre locul în care voiau să ajungă.
      Chinuindu-se să le ofere prin cuvinte rostite rar şi cât mai clar informaţiile solicitate, într-o engleză inteligibilă pentru ei, uşierul de serviciu îl observă totuşi şi pe James apropiindu-se şi  îşi înclină respectuos capul. Cei doi turişti dădură şi ei de înţeles că le sunt suficiente îndrumările primite şi se îndepărtară gesticulând în direcţia complexului de clădiri aflat de cealaltă parte a blocului în care James tocmai intra. 
      - De fiecare dată când mă întorc din concediu, vremea este splendidă, Charles, îi spuse James uşierului, oprindu-se puţin şi zâmbind prieteneşte. Şi te găsesc pe tine pe tură. A fost doar o remarcă. Ce mai zice lumea pe aici?
      - Domnul Lavington tocmai a ajuns la birou cu vreo jumătate de oră înaintea dumneavoastră, domnule Hoover. Părea cam îngândurat….
      - Îngândurat?... Hm… Lasă, aflu eu acuşi despre ce e vorba. Să ai o zi excelentă, Charles!
      - Mult succes, domnule Hoover! îi ură uşierul, cu un zâmbet larg.
      James îşi slăbi puţin nodul cravatei albastre, în timp ce se îndrepta spre liftul ce urma să-l ducă la etajul 23, unde se afla biroul directorului revistei.
      “Parcă nici aerul condiţionat nu e suficient”, îşi spuse. “Să fie starea asta în legătură cu nerăbdarea mea?”
      Lloyd Lavington, preşedintele şi directorul revistei “Harmonics”, se afla deja aşezat la masa de lucru încărcată cu câteva teancuri de reviste, ziare vechi şi dosare.
     Destul de corpolent, Lloyd se ridică greoi din fotoliul îmbrăcat în piele neagră şi dădu mâna cu James.
      - Te rog, ia loc, James. Crede-mă că nu te-aş fi chemat azi dacă nu era vorba de o chestiune a cărei rezolvare o văd cel mai degrabă în persoana ta.
      - M-am prezentat, domnule Lavington. Şi nu e nicio problemă din partea mea. Am venit fără să pun întrebări, conform regulii stabilite.
      - Ok, o să încep repede să-ţi zic despre ce e vorba. Lucrurile nu mai merg bine cu revista. Din punct de vedere financiar, vreau să zic. Nu te speria, mai sunt speranţe. Pur şi simplu s-a întâmplat ca eu să fac parte din categoria directorilor care nu ştiu să citească un bilanţ contabil. Dar tot eu răspund şi de problemele financiare ale revistei, în final. Am avut un contabil pe care l-am lăsat să facă pentru mine acest gen de muncă. Am avut încredere în el. Şi uite că am fost nevoit să-l concediez fără regrete şi să angajez de urgenţă altul în locul lui.
      - Sper ca măcar să merite încrederea acest nou contabil, spuse James.
      - Merită sigur. Şi ne va ajuta să ne revenim. E un om stăpân pe meseria lui, onest, şi a ştiut  să mă facă să înţeleg cum s-a ajuns în această situaţie şi de ce. Bun, acum să-ţi zic ce treabă am pentru tine. Tu eşti cel mai bun reporter ştiinţific al revistei şi toată lumea ştie asta. Avem nevoie urgent de un articol de mare atractivitate. Trebuie să creştem vânzările, James.
      - Am început să înţeleg, domnule Lavington, spuse James vădit mai relaxat.
      - Perfect! Şi nu ştiu cum se face, dar avem şi un pont. Sper să fie pontul cel norocos.
      - Mda. E nevoie de ceva care să surprindă minţile. Despre ce e vorba?
      Lloyd deschise un sertar aflat în spatele biroului său, scoase din el un dosar cu o copertă de culoare albastră şi i-l întinse lui James.
      - Îţi este cunoscut termenul de ”pranoterapie”?
      - Am citit odata ceva despre asta, spuse James în timp ce deschidea dosarul şi citea titlul de pe prima pagină.
      - Dar nu deţii detalii. Nu-i nimic, în dosar găseşti multe informaţii despre pranoterapie.
      - Ştiu că este o noutate în domeniul terapiilor de medicină alternativă.
      - Exact. Şi peste o săptămână va avea loc cel mai mare eveniment legat de acest domeniu. Vor fi invitaţi specialişti de pe toate continentele lumii. Aceştia vor face publice informaţii de mare interes pentru foarte mulţi cititori. Însă nu-ţi voi ascunde faptul că la conferinţa aceasta vor participa reporteri şi de la alte reviste concurente…
      - Şi o să mă întrebaţi dacă aceşti reporteri vor aduce atingere capacităţii mele creative…
      - Aş fi putut să te întreb, dar te ştiu cum reuşesti tu întotdeauna să transformi un fapt banal într-un subiect ademenitor. Şi vei pleca să scrii despre un domeniu de frontieră în lumea ştiinţifică şi încă insuficient zugrăvit de breasla jurnaliştilor.
      - Voi pleca… Şi  îmi veţi spune şi unde va avea loc respectivul eveniment.
      - Desigur. Acum ai ocazia să vizitezi Elveţia. Organizatorii conferinţei au ales hotelul Le Trois Rois, în Basel.
      - Ah, Elveţia…, spuse James cu voce înceată.
      - E vreo problemă cu această ţară?
      - Nu. Mi-a amintit de fosta mea prietenă, cea cu care plănuiam să mă căsătoresc înainte de a o cunoaşte pe Betty. Ne făceam planuri să vizităm “ţara ciocolatei”. Până mi-am dat seama că, de fapt, planul era sugestia ei. Ce naiv mai eram… Naiv şi îndrăgostit… Tipa voia să călătorească pe banii mei în Elveţia, iar acolo urma să-l viziteze pe primul ei iubit, stabilit de vreo 2 ani în această ţară. Noroc că am “mirosit” din timp toată tărăşenia.
      - Mda, nu-mi zice mie de femei şi de ce le poate capul, spuse Lloyd pe un ton complice.
      - E vorba de unele femei, nu de toate. M-am ferit totuşi de astfel de generalizări, ca să nu risc să ajung cel mai mare misogin în viaţă.
      - Cu o soţie ca a ta e imposibil să fii misogin, spuse repede Lloyd, sperând că nu a făcut vreo gafă prea mare. Apropo, aţi avut o nuntă minunată. Pot să-ţi mai mulţumesc încă o dată că m-ai invitat? Serios, totul a fost perfect. Ştii câtă lume te-a invidiat în ziua aceea?
      James zâmbi timid şi începu să se îmbujoreze uşor.
      - Vă mulţumesc şi eu pentru complimente, domnule Lavington.
      - A, uite o chestie care ar putea să fie importantă. Acum e prima dată când te deplasezi şi în străinătate, pentru o săptămână. Şi s-ar putea chiar să mai fie nevoie de astfel de ieşiri, dacă interesele revistei o cer. Betty cum se va împăca cu ideea? Aţi discutat cumva până acum şi acest aspect?
      - Nu am discutat… Dar… va înţelege, nu? Şi spuneaţi că mai este o săptămână până trebuie să fiu prezent pe aeroport. Adică destul răgaz să-i explic cât de importantă este pentru mine revista. Ştiţi, nu prea agreez ideea de a mă mândri în stânga şi în dreapta cu minunata şi înţelegătoarea mea soţie… Dar vă spun că  este o femeie care a ştiut  să-mi citească felul meu de-a fi. Oare câte femei sunt capabile să facă azi asta?    
      - Corect. Păi, cam asta ziceam şi eu. Eşti un profesionist foarte bun în ceea ce faci. Şi nu vreau să intervină absolut niciun impediment între tine şi revistă. Cu mulţi ani în urmă am avut un coleg de breaslă care a fost pus de nevasta lui să aleagă: familia sau cariera. Biata femeie nu putea să înţeleagă că evenimentele “fierbinţi” se mai petrec şi la mii de kilometri depărtare de căminul drag. Şi că apar aşa, pe nepusă masă.  James, scuză-mă că ieri te-am anunţat doar printr-un mesaj, eram foarte agitat. Îmi vuia capul de cifre şi de explicaţii contabile. Până să întrevăd o soluţie mai clară, simţeam cum se duce de râpă toata munca noastră de până acum.
      James zâmbi.
      - E în regulă, domnule Lavington.
      - Bun. Atât am avut să-ţi zic, deocamdată. Ia şi dosarul acasă. Când crezi că îţi permit timpul  şi familia , uită-te prin el. Dar vreau să te şi odihneşti câteva zile, până la plecare. Te aştept săptămâna viitoare, James.
      Lloyd se ridică din fotoliu şi îi întinse mâna lui James, care se ridică la rândul său şi răspunse politicos  prin acelaşi gest. Tocmai atunci se auzi un ciocănit discret în uşă.
      - Da, spuse Lloyd un pic strigat.
      În birou intră un bărbat slăbuţ, cu părul negru şi rar, cu nişte ochelari dotaţi cu lentile foarte groase, din spatele cărora doi ochi mici şi negri păreau că vor să surprindă orice mişcare, oricât de mică.
      Lloyd se îndreptă spre noul-venit, pentru a-l întâmpina.
      - Ai venit la ţanc, Brian, spuse Lloyd. Tocmai am discutat cu James despre plecarea în Elveţia. Să faceţi şi cunoştinţă. James Hoover, reporterul ştiinţific de care ţi-am vorbit. Brian Moine, noul contabil al revistei, cel care mi-a deschis ochii.
      - Ei, să lăsăm astfel de complimente pentru mai târziu, spuse repede Brian. Fără articole de calitate mult mai bună faţă de cele de până acum, va fi foarte greu chiar şi pentru mine să mai salvez ceva. Mi-a părut bine de cunoştinţă, domnule Hoover.
      Brian îi strânse mâna lui James şi-l fixă câteva momente cu o privire atentă.
      - Şi mie mi-a părut bine, domnule Moine, spuse James. Tocmai plecam. Misiunea de azi mi-am îndeplinit-o.  Domnule Lavington, ne vedem săptămâna viitoare.
      - Sigur, James. Te aştept să vii cu noi forţe.
      James părăsi biroul directorului, însoţit de un sentiment straniu.
      “Nu ştiu de ce mi se pare că acest Brian mă privea de parcă m-ar fi cunoscut de mai mult timp, şi încă foarte bine… Sau poate doar mi se pare…” .  

*

      După ce aşeză coafura virtuală a celei de-a treia cliente, tot virtuale şi ea,  Alice, o blondă drăguţă, cu părul cârlionţat, închise cu un clic jocul ei on-line preferat cu coafeze şi se logă pe yahoo. Începu să-i scrie lui Andreas mesajul obişnuit,  în care îi explica ce dor imens îi este de el.
      Tocmai atunci o observă pe Betty apropiindu-se de biroul ei.
      - Imediat sunt gata, spuse Alice. Doar câteva rânduri să-i trimit lui Andreas. Diseară trebuie să o ajut pe Laura la un proiect pentru şcoală. Nu voi mai intra pe net, până mâine. Şi ştii că nu las nimic să perturbe ziua noastră de cumpărături.
      Betty îşi mută direcţia privirii dinspre monitorul la care Alice era atentă, spre fereastra dotată cu jaluzele de culoare albastru deschis a încăperii în care îşi petreceau fiecare zi de muncă.
      - Facem doar o oră de plimbare prin Mall, spuse Betty aşezând cu o mişcare stângace una din jaluzelele ce fuseseră deranjate de la locul lor de vreun alt coleg de serviciu. James a fost şi el chemat la revistă, dar s-a întors destul de repede acasă. Azi putem face o mică abatere?
      Alice termină de expediat mesajul şi închise calculatorul.
      - Gata, putem merge acum. Sigur, Betty, dacă vrei, renunţăm de tot la ceea ce aveam planificat azi şi lăsăm pe săptămâna viitoare.
      - Ba nu. Mergem la Mall, pentru o oră.  Îl sun pe James şi-l anunţ că azi voi ajunge şi eu mai repede acasă. Nu-mi voi lăsa cea mai bună prietenă şi colegă să-şi petreacă singură ziua în care tocmai trebuie să mai uite de singurătate…
      - Ah, era să uit de contractele pe care trebuie să le duc directorului. Mă aştepţi?
      - Uite, cât mergi tu, eu îl anunţ pe James ora la care ajung acasă. Şi te aştept în maşină, da?
      - Sigur. Imediat ajung şi eu.
      Cele două femei părăsiră biroul, apucând-o apoi în  direcţii diferite. Din mers, Betty scoase celularul din gentuţa ei mică de piele şi-l sună pe James. Acesta răspunse după ce telefonul sună de două ori.
      - A fost o zi liniştită, James. Sper că şi la tine la fel. Te superi dacă azi o însoţesc pe Alice în turul nostru săptămânal de shopping? Dar programul va fi mai scurt, doar o oră, apoi vin repede să-mi povesteşti ce a fost la tine. Până la ora 19 sunt acasă.  Facem aşa?
      - Da, eu tocmai am vorbit şi cu Anthony despre rezervarea pentru mâine a terenului de tenis. Mai am o săptămână la dispoziţie. Îţi zic diseară despre ce e vorba.
      Betty se încruntă puţin.
      - O săptămână? Apoi ce urmează să faci?...
      Cu coada ochiului, Betty tocmai o observă pe Alice că se apropia repejor din urma ei, făcându-i cu mâna.
      - Bine, lasă, o să-mi povesteşti diseară. Doar zi-mi că nu e nimic grav.
      - Dimpotrivă, văd la orizont o oportunitate. Este exact ceea ce speram că voi obţine fără să mă umilesc vreodată.
      - Interesant, sper să mă bucur şi eu când voi afla, spuse Betty nu tocmai entuziasmată. Vorbim cam după o oră, da?  Mă aşteaptă Alice.
      - Sigur. O să te aştept şi eu.

*

      James închise celularul şi-l aşeză tot pe măsuţa de lângă dormitor, locul pe care şi-l stabilise încă de când se mutaseră, el şi Betty, în apartamentul care se potrivise perfect dorinţei lor de spaţiu şi lumină. De la starea de mulţumire, odată cu apăsarea tastei de închidere a telefonului mobil,  James trecu brusc la un sentiment confuz de puţină teamă şi nedumerire. Încerca să înţeleagă de ce Betty îi spusese că speră să se bucure când va afla ce-i va spune, căci încă nu-i spusese nimic concret.
      Nu avea chef acum să se uite pe dosarul pe care i-l dăduse Lloyd. Se aşeză pe bancheta lui favorită din sufragerie, gândindu-se cum să facă să treacă mai repede ora la sfârşitul căreia femeia pe care simţea că o iubeşte din adâncul sufletului se va afla trupeşte lângă el şi-şi vor trăi alte noi clipe tandre şi intime.
      Subit, un fior rece îi trecu prin şira spinării. Respiraţia îi împietri câteva secunde. Ochii îi rămaseră încremeniţi pe peretele de lângă biblioteca din partea opusă  banchetei pe care şedea.
      “ Ah, din nou…”, îşi zise.
       James ştia că urmează să lupte psihic să scape cât mai repede posibil de senzaţia stranie care îl încerca exact în momentele în care se aştepta mai puţin.
      O porţiune cât vreo patru palme a peretelui începu să se mişte foarte uşor, abia perceptibil.
     James încerca din răsputeri să-şi mute privirea în altă parte, fără să reuşească. Suprafaţa peretelui ţintuită sub ochii lui începea să se legene şi să se arcuiască tot mai mult şi mai vizibil.
      Liniştea sinistră care se lăsase îl neliniştea şi ea.
      “De ce nu sună acum telefonul sau măcar vreo sirenă de poliţie, să termine cu asta?...” îşi spuse James cu disperare.
      Brusc, peretele redeveni neted şi nemişcat. Senzaţia înfiorătoare dispăru şi ea.
      James realiză, după ce corpul începu să i se destindă, cât de încordat fusese în cele câteva momente ciudate.
      Se ridică de pe banchetă şi merse la fereastră, sperând să alunge în vreun fel, cât mai repede, amintirea bizareriei ce tocmai o trăise. Soarele încă mai încălzea oraşul. Hotărî să stea la geam şi să privească aiurea clădirile şi circulaţia de maşini de la baza lor, până va sosi şi Betty acasă.

*

      - Încerc să mă obişnuiesc cu plecările lui Andreas. La începutul căsniciei noastre nu aveam cum să întrezăresc zilele în care îmi vor ţine de urât alte două fiinţe dragi, fiica mea şi prietena mea cea mai bună. Însă dorul tot doare, orice ai face. Ai simţit vreodată cum te topeşti de dorul celui pe care îl iubeşti?
      Betty o asculta pe Alice fără să zică nimic, atentă la un mic ambuteiaj de care tocmai se apropiau. Reduse uşor viteza, cu privirea pe spatele maşinii din faţa lor.
      - Sigur, tu eşti acum abia la început, continuă Alice. Cum ai putea şti ce să răspunzi la întrebarea asta?
      - Ştiu că îmi iubesc soţul foarte mult, spuse Betty. James încă nu a plecat mai mult de două zile de acasă, de când suntem căsătoriţi. Însă suntem un cuplu în care comunicarea nu lipseşte. Sunt dispusă să discutăm orice.
      - Chiar orice?... Oare chiar există relaţie în care să nu fie nimic neclar? Betty, eu am avantajul experienţei. Scuză-mă,  nu vreau să te întristez.
      - Să mă întristezi?... Cum aş putea să-l împiedic pe James să plece în lungi deplasări, dacă slujba îi cere?
      - Aşa e…  Alice oftă. Tu încă nu ştii nici măcar ce înseamnă să aştepţi. Ce să mai zic de acele gânduri mârşave de gelozie care încep să dea târcoale? 
      - Ţi-a dat Andreas vreun motiv de gelozie?
      - Un motiv serios nu mi-a dat. Îmi răspunde la toate emailurile şi la toate telefoanele mele. Dar el e la mare distanţă de mine, distanţă geografică, desigur. Cum aş putea să ştiu cu siguranţă tot ce face el acolo?
      Betty o privi pe Alice cu ochii un pic măriţi.
      - Alice, asta înseamnă să fii posesivă. Se poate întâmpla să nu ai habar ce face soţul tău în orice moment, chiar de-ar fi să stai cu el în casă toată ziua şi toată noaptea. Ce să mai zic dacă ar fi plecat câte o săptămână sau două în alt stat sau pe alt continent?
      - De acord. Nu ai cum să ştii. Şi tocmai de asta profită sentimentul acela parşiv care se numeşte… gelozie. Din asta se hrăneşte gelozia, din neştiinţă. Nu ştiu ce face el, nu ştiu cu cine se poate întâlni absolut întâmplător, nu ştiu cine îi poate face ochi dulci, nu ştiu cine se poate îndrăgosti în secret de el… Şi totuşi,  îl iubesc ca o disperată. Şi mi se face dor de el de fiecare dată când este plecat mai mult de două zile de acasă. Şi îl aştept să-i ofer din nou toată căldura mea. Şi nu-i destăinui ce gelozie mă încearcă în zilele în care nu-l ştiu lângă mine.
      - Totuşi, nu ar trebui să existe şi încredere într-o relaţie sănătoasă?
      - Normal. Încredere. Ce-ar mai rămâne din iubire dacă nu am investi şi încredere? Ciudat amestec, încredere şi gelozie… În sufletul unui om îndrăgostit se dă o luptă.  Cine câştigă?  Încrederea sau gelozia? Şi când se termină lupta asta?
      - Lupta se termină când l-ai prins cu alta.
      Alice zâmbi.
      - Şi ce mai rămâne apoi, Betty? Cât de mult te ajută să ştii că, dacă o iei de la capăt cu altcineva, poate reîncepe aceeaşi luptă mizerabilă dintre încredere şi gelozie?
      - Neliniştitor şi dureros ar fi să ai dreptate. Şi chestia e că nu te pot contrazice acum, cel puţin teoretic. Am ajuns. Dar continuăm discuţia şi în Mall. Subiectul să ştii că mă interesează.
      Betty îşi aduse maşina în parcarea subterană din spatele unui hotel de 5 stele situat vizavi de clădirea Mall-ului.
      Înainte de a scoate cheia din contact, privi la ceasul electronic de pe bord. Mai aveau la dispoziţie 50 de minute pentru a hoinări prin imensul centru comercial.
      Se opriră mai întâi la unul din raioanele cu îmbrăcăminte. Alice merse glonţ la un stand cu imprimeuri ecosez în carouri mici, colorate în roşu, cu picăţele portocalii.
      - Modelul ăsta nu era săptămâna trecută, spuse Alice vizibil încântată de ceea ce vedea. Ceva asemănător am acasă, dar pare mai neglijent în comparaţie cu ce am găsit acum.
      - Îţi place? întrebă Betty, forţându-se să pară că se bucură de bucuria prietenei ei.
      - Sigur că îmi place! Parcă a fost creat special pentru gustul meu. O să-l cumpăr.
      Alice simţi oarecum “detaşarea” lui Betty şi renunţă momentan la entuziasmul provocat de descoperirea din stand. O privi cu curiozitate şi afecţiune şi-i spuse:
      - Chiar ţi-a dat de gândit ce am zis adineauri despre gelozie şi încredere. Am ghicit bine?  
      - Mi-a dat de gândit şi cam atât. Discuţia e binevenită. Însă până la practică mai este distanţă. Tu doar presupui că Andreas ar putea să-şi facă de cap acolo unde se află acum de nevoie. Eu încă nu am nici măcar un motiv  să presupun asta.
      - Aşa e. Te rog mult, nu-mi lua niciun cuvânt în nume de rău! Vreau să fii pentru totdeauna prietena mea cea mai bună!
      - În mod sigur sunt prietena ta cea mai bună, Alice!

*

      Vântul începu să bată mai cu putere când Betty avea încă vreo jumătate de kilometru până să ajungă acasă. La ora 19.06 ea cobora deja din maşină. James tot mai era la fereastră. Îşi văzu soţia şi îi făcu cu mâna. Betty îi răspunse tot printr-un semn cu mâna, surâzând şi grăbindu-se să intre în scara blocului, căci vântul înteţit devenise prea supărător.
      James îi deschise uşa apartamentului şi-i luă politicos din braţe sacoşa cu cumpărăturile făcute în Mall.
      - Mulţumesc, James. Foarte puţin am întârziat, nu?
      - Mai avem timp pentru noi. Avem timp berechet. Biata Alice… Îi duce mai mereu dorul soţului. Ar trebui să fii o adevărată binecuvântare pentru ea.
      Betty se aşeză pe bancheta din sufragerie şi bătu cu palma stângă, ca un fel de invitaţie,  locul de lângă ea, rezervat lui James. El se supuse imediat, o îmbrăţişă şi o sărută dulce.
      - Abia am aşteptat să vii acasă, Betty. Vreau să vorbim. Simt nevoia să vorbim.
      Betty îl privi cu căldură.
      - Cu ce începem? Cu vestea pe care ai primit-o azi la revistă? Ziceai ceva de o promovare…
      - Nu promovare… Nu am apucat să-ţi zic la telefon şi mi s-a părut că te-a neliniştit ce ar fi urmat să-ţi zic.
      - Mi-ai zis că a mai rămas o săptămână.
      - Da, o săptămână până la plecarea mea.
     James observă imediat umbra de surpriză şi întristare ce se lăsase pe faţa soţiei lui.
      - Nu te îngrijora, scumpa mea. Voi lipsi doar o săptămână.
      Betty zâmbi ca şi cum ar fi vrut să arate că e în regulă, că a înţeles.
      - Arăt eu ca şi cum aş fi îngrijorată? Mi-ai zis că e vorba de o oportunitate. Este ceva important pentru tine, nu? Şi desigur şi pentru noi. Căsnicia este un drum pe care trebuie să-l parcurgem amândoi, nu e o experienţă de moment.
      - Perfect de acord cu tine. Dar, totuşi, ceva te frământă.
     Amintirea convorbirii ce o avusese cu Alice în drumul spre Mall o străfulgeră pe Betty. Ea făcu totuşi  efortul  să alunge imediat această amintire şi să-şi imprime în minte imaginea bărbatului fidel şi iubitor pe care şi-l alesese.
      - Te rog, crede-mă că sunt foarte înţelegătoare. Este pentru prima dată când slujba te trimite departe de casă şi încă nu sunt obişnuită cu asta, atâta tot. Dar te ascult. Povesteşte-mi despre această oportunitate. Cum pot să-ţi arăt că te iubesc dacă nu pot fi şi părtaşă la ceea ce este important pentru tine?
      - Revista chiar are nevoie de mine, Betty. De asta şi Lloyd m-a chemat  inopinat  din  scurtul  meu   concediu.  Simţământul   într-adevăr sunt util este formidabil. Şi voi vedea şi Elveţia. Acolo va fi o conferinţă foarte importantă pe teme ştiinţifice.
      - A, da? Nu am nicio îndoială că acea săptămână va fi remarcabilă.
      - Să ştii că voi ţine zilnic legătura cu tine. Indiferent de distanţa fizică ce va fi la un moment dat între noi doi, sufletul meu va fi la doar un milimetru depărtare de al tău.
      Betty zâmbi drăgăstos şi îl mângâie pe James pe obraz.
      - Eşti iubitul care mă va iubi numai pe mine toată viaţa. Nu-i aşa?
      - Eşti zeiţa pe care o voi adora până la moarte! Sună cumva prea a “dulcegărie”?
      Betty pufni în râs şi-i cuprinse lui James faţa cu palmele ei moi. Îl privi adânc în ochi. James simţi prin stomac fiorii unei iubiri pentru care îi venea să mulţumească în gura mare tuturor cerurilor.
      - Dragoste, încredere, respect. Ingredientele unei relaţii ce rezistă până la adânci bătrâneţi. Eşti de acord, scumpule? 
      - Absolut! Ia spune, îţi va fi dor de mine?
      - Ah, o să mă scufund în muncă în zilele în care vei fi plecat şi  o să-ţi văd în faţă imaginea chipului tău. O săptămână trece repede.
      - Aşa e. Betty, aş vrea să-ţi fac o destăinuire.
      - A, interesant! Îmi plac destăinuirile.
      - De fapt, ţin de mai mult timp să-ţi zic, dar tot am sperat că nu va mai fi cazul.
      - Hai că m-ai făcut curioasă.
     - Bun. Cum să încep….Trebuie să mă înţelegi şi să mă crezi…
     - Spune odată… Sunt numai urechi.
      - Ok. Fie ce-o fi. Uite, chiar şi azi mi s-a întâmplat, în timp ce te aşteptam să vii acasă. Nu ştiu, e ceva foarte ciudat…. O fi iluzie?... Halucinaţie?... Pe nepusă-masă văd efectiv, foarte real, cum se mişcă o porţiune dintr-un perete aflat lângă mine. Uneori chiar şi podeaua sau duşumeaua se mişcă, se ondulează. Eu nu cred că sunt nebun. Tu ai observat la mine semnele vreunei nebunii?
      - Departe de noi aşa ceva!
      - Păi, da. Şi totuşi, nu reuşesc să-mi explic. Cum se poate să văd aşa de clar cum un zid perfect solid devine ca suprafaţa unei mări tulburate de un vânt puternic? Niciun om normal nu ar crede asta!
      Betty îl privi  nedumerită. Îi spuse:
      - E destul de curioasă … halucinaţia asta de care zici. Stai că nu prea înţeleg. Spui că vezi foarte clar cum se mişcă peretele?
      - Văd al naibii de clar, destul de clar încât să fiu convins că nu am vedenii. Betty, tu nu mă crezi. Fii sinceră şi spune-mi că nu mă crezi.
      - Păi, tocmai asta e. Am văzut eu vreo ceva, ca să zic că nu pot să cred? Ah, ce să-ţi zic?... Sunt foarte surprinsă, dacă într-adevăr vorbeşti serios. Şi e destul de neverosimil ce-mi zici tu. E imposibil să vezi cum se mişcă ceva care nu se poate mişca, dacă nu cumva creierul îţi joacă feste.
      - Nu sunt nebun, crede-mă! Dacă nu eram în toate minţile, cum aş mai fi putut să fiu acum cel mai bun reporter ştiinţific al revistei “Harmonics”?  Cum aş fi putut să conduc un automobil?  Cum aş fi putut să mă însor? Chiar e nevoie să apelez la un consult psihiatric de specialitate?
      - Te rog, James, nu trebuie să-mi zici asta. Deci, tu îmi ceri să te cred. Ok, te voi crede. Am şi de această dată încredere în tine. Ai mai spus şi altcuiva despre această ciudăţenie? Sau rămâne doar secretul nostru?
      - Doar Anthony mai ştie. Crede-mă, voiam să-ţi zic cu mai mult timp în urmă, dar am tot avut ezitări. Anthony e un prieten foarte bun. Nici el nu ştie ce să creadă despre acest fenomen, dar nici sceptic nu e. Şi am vrut să ştii şi tu. Aveam un disconfort greu de suportat, atâta vreme cât ţineam faţă de tine acest secret al meu. A fost doar o destăinuire. Chiar dacă în sinea ta nu mă crezi, măcar ştiu că nu am un secret faţă de tine.
      - Ah, asta într-adevăr e de apreciat. Dar pune-te în situaţia cuiva care nu a văzut ceea ce vezi tu, adică pereţi care încep să se mişte. Tu ai văzut  până acum vreun OZN? Nu ai văzut. Şi nici nu o să crezi că există OZN-uri, oricâte cărţi cu aşa-zise dovezi ai citi. Eu te voi crede pentru că am încredere în tine şi ştiu că nu ai avea motive să mă minţi. Deci, ăsta va fi secretul nostru. Vom şti doar eu, tu şi Anthony.
      - Îţi mulţumesc, Betty! Oricum nu mă aştept să fiu crezut de ceilalţi. Anthony e mai deschis la minte şi e un prieten minunat, iar tu eşti femeia care ştiu că mă înţelege. De crezut…, asta e. Nici eu nu aş crede, dar sunt foarte intrigat. De ce mi se întâmplă tocmai mie şi de ce mi se întâmplă ceva aşa de inexplicabil?
      - Eu spun să ne petrecem cât mai plăcut zilele care au mai rămas până la plecarea ta în Elveţia. Despre fenomenul cel ciudat mai avem timp să vorbim.
      - Aşa e, ai dreptate. Revin la asigurarea mea. Să mă aştepţi cu drag cât voi fi eu plecat. Si să fii sigură că mă voi gândi la tine. Abia voi aştepta să mă întorc acasă. Şi află acum pentru a mia oară că eşti femeia vieţii mele! Te voi iubi numai pe tine, până la moarte!
      Betty îl cuprinse pe James în braţe şi-l sărută apăsat şi prelung.

*

       Mingea de cauciuc acoperită de pâslă trecu în terenul lui Anthony, un bărbat înalt, brunet, cu o constituţie atletică. Dar acesta nu mai apucă să reacţioneze cu destulă viteză şi pierdu jocul.
      - M-ai învins şi de data asta… Felicitări!
      - Ştii deviza mea, spuse James cu un aer trimfător. Vreau să fac şi voi face!
      Anthony merse spre marginea terenului de tenis, unde îl aşteptau prosopul uscat şi hainele de schimb. James îl urmă. Când ajunse lângă Anthony, îi spuse:
      - Aseară s-a întâmplat iar. Peretele…
      Anthony se întoarse spre James şi-i zise:
      - Iar?… Hm… Citeam acum câteva zile despre acel fenomen numit deja-vu. Şi mă gândeam că este însoţit tot de un sentiment de teamă, aşa cum zici şi tu că ţi se întâmplă. Şi că este tot de scurtă durată. Totuşi, la tine nu e vorba numai de un sentiment sau de o senzaţie. Tu vezi efectiv ceva cu ochii tăi. Şi ceilalţi oameni desigur că nu vor crede ceea ce le spui tu că vezi.
      - Doar ţie ţi-am mai zis şi… lui Betty. Aseară. Şi ştiu că nu are niciun rost să le mai zic şi altora. Aşa ceva este cu neputinţă de crezut.
      - Betty o să aibă timp să se mai gândească la asta, cât vei fi plecat. Într-adevăr, este o şansă plecarea în Elveţia, aşa cum ziceai.
      - Da, mă bucur că Betty a reacţionat pozitiv la aflarea veştii. Mă consider un bărbat norocos. Un soţ înţeles şi iubit.
      - Norocosule! Dacă mi-aş găsi şi eu o aşa nevastă…
      - Îţi vei găsi sigur, Anthony. Femeia croită pentru sufletul tău te aşteaptă deja. Se află undeva în această lume. Nu contează unde. Sufletele pereche nu ştiu ce este aceea distanţă.
      - Frumos le mai zici! Când te întorci din Elveţia, te aşteaptă o petrecere. O să fie ziua mea de naştere, ai uitat? Vă invit pe amândoi, pe tine şi pe Betty. Să nu faceţi greşeala să întârziaţi! Observi că nici nu concep să lipsiţi.
      - Cum să lipsesc la aniversarea unui aşa prieten? O să fie binevenită petrecerea asta.
      - Sigur o să fie. Mult succes în Elveţia! Şi nu cumva să o laşi pe Betty să te uite!
      Amândoi prietenii îşi zâmbiră.

*

      În ziua stabilită, James se afla pe cel mai mare aeroport din Statele Unite, însoţit de Betty şi pregătit să părăsească oraşul Denver. Îl aştepta Elveţia. Însă nu ştia că acolo îl aşteaptă tocmai ceea ce avea să-i modifice dramatic drumul vieţii. Dacă ar fi ştiut, ar fi renunţat imediat la revistă, la cariera jurnalistică, chiar şi la Betty… Dar nu ştia…

 

 



Capitolul 2

     
      Basel este un oraş mai puţin cunoscut turiştilor, însă cine îl vizitează se poate bucura aici de câteva muzee de artă de talie mondială, de un centru medieval superb sau de carnavalul (spectaculosul Fasnacht) care poate fi asemuit chiar şi cu cel de la Rio de Janeiro.
      De fapt, chiar şi în câteva zile, oricine are posibilitatea să vadă destule în acest oraş din nord-vestul Elveţiei.
      Pe timpul zborului spre Europa, James a vorbit cu Betty de câteva ori la telefon. El păstra încă în minte momentul de pe aeroport, când Betty îl ţinea strâns îmbrăţişat, de parcă ar fi vrut totuşi să nu-i dea drumul să plece.
      Dar profesia îi cerea această plecare. Betty nu şi-a putut opri câteva lacrimi să-i curgă pe obrajii fini, lacrimi pe care le-a şters însă repede şi le-a înlocuit cu un zâmbet încrezător. James i-a promis că o va suna zilnic.
      Ajuns pe aeroportul Basel-Mulhouse-Freiburg, James îşi spuse că acum e timpul să se concentreze la ceea ce avea de făcut. Un eveniment important îl aştepta. Lloyd îşi pusese toată încrederea în el şi nu avea de gând să-l dezamăgească.
      De la aeroport până la Basel mai avea de parcurs cam 4 kilometri. Urmând instrucţiunile primite la revistă, James alese, în terminalul de sosiri, să treacă prin vama elveţiană.
      Oraşul se afla abia la primele ore ale dimineţii. James se simţea însă foarte obosit după zbor, aşa că permisul de transport oferit de hotelul în care trebuia să se cazeze era cât se poate de binevenit, scutindu-l să mai caute un taxi (foarte costisitor în această ţară) sau să mai aştepte autobuzul din staţia aflată în faţa terminalului de sosiri.
      Chiar din momentul în care ajunse la hotelul Les Trois Rois, James fu plăcut impresionat de primirea caldă ce i se făcu. Însuşi managerul hotelului, un bărbat micuţ, blond, foarte îngrijit şi foarte manierat, îl întâmpină într-o engleză surprinzător de bună:
      - Vă dorim o şedere plăcută aici la noi, domnule Hoover!
      - Vă mulţumesc foarte mult! răspunse James, zâmbind politicos. Înainte de a pleca spre Elveţia, am citit despre vederea minunată spre râul Rin pe care acest hotel o oferă. Aş putea locui într-o cameră care să-mi permită şi această bucurie?
     - Desigur, domnule Hoover. Vă puteţi desfăta oricând cu cele mai frumoase vederi. Sper să fie de neuitat zilele pe care le veţi petrece la noi.
      James simţi relaxare şi aroma unui alt fel de viaţă. “Ce Dumnezeu, lumea poate fi şi foarte frumoasă!” îşi spuse el, cuprins de o mică euforie şi gata să guste experienţa unei săptămâni ce se anunţa destul de interesantă.

*

      După căderea serii, cerul se înnegură şi mai mult de la praful stârnit de vânt. Harisha, un bărbat trecut puţin de vârsta de 50 de ani, cărunt, de statură mijlocie, stătea în balconul acoperit din Palatul de Vară, întins în fotoliul din pluş, acolo unde se simţea cel mai confortabil.  Era înfăşurat într-o bandă albă de doi metri (tradiţionalul dhoti indian), purtând şi o pelerină de culoare verde-închis, aşezată din spate spre faţă, încrucişată spre piept, cu ambele capete aruncate peste umeri. 
      Nala, un bărbat cu o faţă prelungă şi un mic neg pe obrazul drept, chiar sub ochi, se apropie tăcut şi respectuos, oprindu-se apoi la circa doi paşi în spatele lui Harisha.
      - Asistenţii sunt acum pregătiţi, spuse Nala. Detaliile au fost puse la punct. Fiecare aşteaptă să-şi îndeplinească misiunea.
      Harisha dădu gânditor din cap.
      - Mulţumesc, Nala. În curând va începe totul… În curând… Povara este mare şi nimeni nu o poate înţelege. Tocmai meditam la sămânţa de gând  ce mi-a fost predestinată. Simt că mi se cere să fiu neclintit ca o stâncă şi să nu cedez nici cu un pas. Totuşi, incertitudinea există. Ceea ce este în faţă este hazard. Trebuie să dirijăm o “orchestră”  formată din “instrumentişti” care abia acum învaţă să “cânte”. Oricât ar fi de ciudat, “orchestra” asta va trebui să cânte “simfonia perfectă”. Va reuşi oare?
      Nala, servitorul care îl slujea de peste 34 de ani, îi spuse:
      - Va reuşi, stăpânul meu. Un destin care se cere să fie împlinit va fi împlinit.
      - Va fi multă suferinţă, Nala.   
      - Un mare om spunea că, uneori, suferinţele nasc lumini…
      - Ştiu, Nala, ştiu…

*

      După vreo două ore de somn, James mai rămase să lenevească puţin în patul din camera unde fusese cazat, ocazie cu care o sună pe Betty.
      - Ce faci? Poţi vorbi?
      Faţa lui Betty se însenină.
      - Da, James. Aşteptam să mă suni. Ai ajuns? Cum e? Povesteşte!
      - E totul în regulă. Acum sunt la hotel. Într-adevăr, se pare că este cel mai bun hotel din Basel, aşa cum am tot auzit până acum. Am luat micul dejun în braseria de aici, apoi am dormit puţin, eram epuizat după zbor. Tocmai m-am trezit şi am vrut să te sun, să ştii că sunt bine.
      - Mă bucur că te-ai gândit să mă suni aşa repede. Era important pentru mine. Oricum, prea multe nu ai apucat să vezi, până acum. Aştept să-mi zici mai încolo cum decurge conferinţa.
      - Da. În cursul zilei de azi sunt aşteptaţi participanţii şi jurnaliştii care mai trebuie să sosească din alte colţuri ale lumii. Mâine începe evenimentul. O să te sun sigur, aşa cum ţi-am făgăduit.
      - Abia aştept să te întorci acasă, James! Deja mi-e dor de tine. Alice m-a invitat să o vizitez mai mult cât eşti tu plecat zilele astea. Aseară am trecut puţin pe la ea. Laura, fiica ei, şi-a luat un căţel, pudel în miniatură. E hazliu tare.
      - Să ştii că eu chiar mă gândeam că e bine să-ţi mai omori timpul aşa. Pentru mine, nimic nu e monoton pe aici. Şi voi avea un program plin. S-a investit încredere în mine, în primul rând. Din ceea ce am citit, mi-am dat seama şi mai mult că voi avea acces la informaţii al naibii de interesante, dintr-un domeniu destul de incitant. Într-adevăr, e o oportunitate.
      - Atunci să ştii că eu chiar mă bucur. Mă mai suni mâine, da?
      - Desigur, iubito. Îţi trimit un sărut dulce!
     - Te pup şi eu. Închid. Vorbim mâine.                                             
     După convorbirea cu Betty, James mai rămase câteva momente în pat, gândindu-se la ce să mai facă în restul zilei. Începu să realizeze mai bine cum ar fi dacă profesia chiar l-ar obliga să se deplaseze la mari distanţe de casă.
      Cât de mult s-ar obişnui Betty cu astfel de plecări? Şi oare ea chiar s-ar împăca cu acest gând? Dar, la urma urmei, ar trebui ca el să se gândească prea serios la asta? Dacă Betty este o femeie cu adevărat înţelegătoare, îl va înţelege. Dar dacă nu? …
      Ah, categoric trebuie să dea la o parte astfel de gânduri. Prea multă circumspecţie pentru ceva ce încă nu s-a întâmplat. James se hotărî să facă un duş, apoi să se îmbrace şi să coboare la recepţia hotelului.

*

      - Faceţi loc! Faceţi loc! Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-vă la o parte! Vrem şi noi să trecem pe aici. Un om se află în pericol!
      Martin, deşi nu se mai afla la vârsta tinereţii, alerga alături de cei câţiva asistenţi îmbrăcaţi în halate albe şi care împingeau targa mobilă cu picioare de inox şi tapiţerie din piele ecologică. Ocupantul tărgii era complet acoperit cu un cearşaf alb. Undeva în zona pieptului, pe cearşaf  se vedea o pată roşie de mărimea unei palme. Pata cea roşie nu putea fi decât sânge.
       Pe holul spitalului se plimbau neobişnuit de mulţi oameni. Martin se tot întreba ce-i cu atâta lume în acest spital în care el îşi petrecea fiecare zi de muncă pusă în slujba celor suferinzi.
      Asistenţii care împingeau targa făceau eforturi disperate să-şi elibereze calea de ocupanţii holului, nedoriţi în acest moment critic, ce le îngreunau deplasarea.
      Unul dintre asistenţi strigă disperat spre Martin:
      - Domnule doctor, nu cred că vom ajunge la timp! 
      Martin îi aruncă o privire cruntă, de om dispus să lupte oricât de mult e nevoie şi pentru care renunţarea nu poate fi decât ultimul gând pe care îl poate avea.
      Asistentul îi înţelese mesajul şi-şi înghiţi cuvintele pe care ar fi vrut să le mai scoată, continuând apoi resemnat să împingă targa mobilă.
      Ajunseră în sfârşit în sala de operaţie.
      - Dar de ce nu dezveliţi pacientul? strigă Martin.
    În loc să-l asculte, asistenţii ieşeau unul câte unul, tăcuţi, aruncând spre Martin priviri compătimitoare. Acesta stătea ca prostit,  nevenindu-i să creadă. Începu să urle:
      - Ce-i cu voi?… Ce credeţi că faceţi?... Unde plecaţi?… Hei! Voi nu mă auziţi? Pacientul e într-o stare critică! Rămâneţi aici!
      Însă  nu mai avea cine să-l asculte. Toţi asistenţii părăsiseră sala de operaţie.
      Martin stătea singur lângă targa ocupată de un om învelit complet în cearşaful alb, pătat de sânge…
      Observă că pacientul nu mişcă absolut deloc.
      Se hotărî să-l dezvelească el. Apucă bucata de cearşaf care acoperea capul şi o trase repede de pe pacient, până la cureaua pantalonilor acestuia.
      Martin fu cuprins de o groază viscerală.
      Pieptul pacientului era într-o stare avansată de putrefacţie şi colcăia de mii de viermişori albi…
      Ochii celui ce tocmai stătuse încremenit  până atunci se căscară într-o clipită, aţintiţi pe chipul celui care tocmai îl dezvelise. Mâna dreaptă i se ridică  fulgerător de pe targă şi degetele cu pielea de culoare cadaverică se încleştară pe beregata lui Martin.
      Omul de pe targă începu să strige:
      - Salvaţi-mă, domnule doctor! Salvaţi-mă!…
      Martin deschise brusc ochii, odată cu o zvâcnire scurtă a întregului corp. Sophie, care dormea lângă el, se trezi şi ea.
      - Ai visat ceva urât?… Gata, linişteşte-te, e în ordine. Eşti aici cu mine, acasă la noi. 
      - Ah, ce vis…, murmură Martin.
      Fruntea îi era transpirată. Întinse mâna după veioza de lângă pat şi o aprinse. Sophie se ridică puţin într-un cot şi îl privi curioasă şi nedumerită. Martin o întrebă:
      - Robert s-a întors acasă?
      Sophie oftă.
      - Încă nu. Te rog, hai să nu mai pisăm mereu şi mereu acest subiect. Chiar dacă Robert e fiul nostru, e totuşi la vârsta la care poate răspunde şi singur de viaţa lui. Noi am făcut tot ce e omeneşte posibil. I-am oferit tot ce puteam să-i oferim mai bun. Însă ştii bine că, de la un punct, nu-i mai putem controla viaţa.
      - Şi ce vrei să facem, Sophie? Să stăm şi să-l privim cum se distruge? Cum o să putem trăi cu gândul că fiul unor medici de mare prestigiu s-a înhăitat cu indivizi din cea mai de jos categorie socială şi s-a degradat fizic de bună voie? Un tânăr cu aşa perspective să ajungă un drogat de ultimă speţă… Îţi mai iubeşti fiul, Sophie?
      - Dacă-l iubesc?… E unicul nostru fiu, Martin! Pentru mine, Robert este tot  băieţelul  cel drăgălaş  care  venea repede la mine să-mi povestească entuziasmat cum a reuşit el să mai ridice încă un zmeu în aer. Şi eu încă mai sunt mama care simţea că explodează de bucurie atunci când fiul ei a reuşit primul la facultatea de medicină. Mai ştii ce mândri eram amândoi când primeam de la toţi cunoscuţii felicitări pentru rezultatele obţinute de Robert la admitere?
     - Mda… Ce păcat că nu am putut controla totul… Nu pot să pricep cum a ajuns să trăiască în compania acelor haimanale.
      Privirea lui Martin rămase pierdută undeva spre un punct din tavan, înciudată. Vorbi ca pentru sine:
      - Oare l-am cocoloşit prea mult? Nu cred… I-am oferit toate condiţiile pentru a se dezvolta… Uite, e ora două noaptea. De cât timp nu am mai dormit liniştit o noapte întreagă? Aş prefera vremurile în care luptam noapte de noapte cu urgenţele, când locuiam în San Francisco şi lucram într-un mare spital, decât să mă chinui ca acum să adorm  cu spaima că oricând cineva o să mă anunţe la uşă sau la telefon că fiul meu a fost găsit mort pe stradă sau în cine ştie ce casă sordidă, după atâtea zile petrecute cu tot felul de inadaptaţi stropşiţi şi turmentaţi.
      Sophie îşi ascultă supusă şi calmă soţul, până când adormiră amândoi. Şi tot amândoi soţii tresăriră când, la ora la care soarele răsărise de câteva minute, fiul lor deschidea uşa casei şi intra în camera care îl aşteptase nelocuită o noapte întreagă.
      Robert, un tânăr care abia împlinise 21 de ani, nu mai păstra mare lucru din ceea ce ar fi trebuit să fie prospeţimea  unei vârste la care alţi oameni născuţi în acelaşi an cu el  gustă din plăcerea unei vieţi feciorelnice şi neviciate.
      Umblând netuns, nebărbierit, cu părul în dezordine, îmbrăcat în blugi şi într-o jachetă din piele veche şi roasă în multe locuri, fiul celor doi medici îşi făcuse deja obiceiul de a se întoarce acasă la ore târzii în noapte sau chiar şi dimineaţa.
       Indiferent dacă părinţii lui dormeau încă sau erau treji, îmbrăcaţi, gata să  plece la serviciu, Robert se îndrepta glonţ spre camera lui “tapetată” cu afişe din care zâmbeau profesional tot felul de vedete hard rock ale momentului.   
      Şi, după fiecare astfel de sosire, Martin o tot îmboldea pe Sophie să mai încerce încă o discuţie tolerantă cu băiatul lor care o apucase pe această cale a pierzaniei.
      Îşi repetă imboldul şi în această dimineaţă.  După un protest mic, lipsit de forţă, faţă de soţul ei,  Sophie se prezentă în pragul camerei în care Robert tocmai se pregătea să adoarmă după cine ştie ce aventuri mai avusese în urmă cu câteva ore.
      - Am stat cu grijă toată noaptea, începu Sophie pe un ton şovăielnic. Numai somn bun nu putem spune că am avut. Robert, dragul meu, chiar merităm să ne faci asta? Credem că am fost cei mai buni părinţi din lume. Dă-ne măcar şansa să ştim ce se petrece cu adevărat în sufletul tău. Te apasă vreo ceva şi nu ne poţi spune?
      Tolănit în pat, oftând ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că este agasat de atâta grijă ce i se poartă, Robert catadicsi să spună:
      - Mamă, te rog, sunt un om matur de acum şi ştiu şi singur cum să trăiesc.
      - Robert, măcar spune-ne ce ai să ne reproşezi nouă. Desigur că nu putem noi să îţi dictăm cum să-ţi conduci viaţa. Dar măcar merităm o mică şansă să ştim dacă ţi-am greşit cu ceva sau nu.
      - Ah, mamă, unele lucruri se pot înţelege fără multe cuvinte. Şi au fost atâtea ocazii în care puteaţi aşa de bine să înţelegeţi…
      Robert renunţă să mai stea întins. Se ridică, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe un fotoliu extensibil aflat chiar lângă pat.
      Sophie ocupă şi ea un scăunel aflat prin apropiere, încurajată mai mult inconştient de acest gest destul de neaşteptat. Fiul lor avea obiceiul  să-şi întoarcă faţa la perete şi să se prefacă adormit atunci când unul dintre părinţi se prezenta în camera lui, cu intenţia unei discuţii clarificatoare.
      După ce trase din ţigară primul fum, Robert spuse:
      - Am intrat la facultatea de medicină pentru că am stat bine cu memoria. Apoi mi-am dat seama că nu acesta e drumul meu, din momentul în care am văzut lângă mine un muribund, în spitalul unde făceam practica.  Suferinţa oamenilor e ceea ce aş vrea să stea mereu cât mai departe de mintea mea. Nu sunt făcut pentru medicină.
      - Vrei să renunţi la facultatea asta?
      - M-am luptat tot timpul cu gândul că aş putea să vă dezamăgesc. Nu am putut să renunţ la studii, tocmai pentru a nu vă face pe voi, părinţii mei, să suferiţi.  Am căutat o cale de mijloc. Într-o zi, întâmplător, prin intermediul unui coleg de facultate, am început să cunosc mai de aproape lumea drogurilor. El mi-a propus să încerc ceva uşor, o substanţă ce ar trebui să fie inofensivă, doar atât cât să-mi dea tăria să  nu mai simt că leşin lângă o masă de disecţie ocupată de un cadavru. Apoi, dintr-o prietenă, substanţa aceea ce părea aşa de nevinovată, s-a transformat într-o ocupantă fără scrupule a corpului meu. Crezi că mie mi-a fost uşor când am început să înţeleg că devin un dependent? Şi crezi că nu-mi dădeam seama zi de zi ce durere v-ar fi aşteptat pe voi mai târziu, când aţi fi început să realizaţi capcana în care intrasem? Dar am înţeles când era deja prea târziu.  Nu o să înţelegeţi niciodată lupta care se dă într-un drogat. Nu numai lumea este duşmanul lui, ci şi perfidul praf care îi zâmbea la început aşa de fermecător. Un zâmbet care a devenit apoi o strâmbătură hidoasă.
      Sophie îşi asculta fiul cu atenţie, străduindu-se să adopte o expresie  a  feţei  care să-l  ajute   remarce   ea,  mama lui,  într-adevăr este preocupată de adevărul spuselor lui.
      Uşa de la camera lui Robert rămăsese deschisă tot timpul acestei discuţii. Din locul în care stătea  Robert nu se vedea nimic din ceea ce se afla în hol. Dar de pe scăunelul pe care şedea Sophie, da, se vedea. Sophie observă, după ce întoarse puţin capul, că Martin, soţul ei, stătea pe hol, într-un locşor anume ales să nu fie văzut de fiul lui, doar atât cât să-l audă vorbind.
      Ea văzu faţa lui Martin şi rămase înmărmurită.

*

      Toţi oamenii au de făcut la un moment dat o alegere. Se pune întrebarea: cel care face o alegere, acţionează într-un mod automat, ca şi cum ar fi fost condiţionat total de ceva anume? Răspunsul este NU. Oamenii fac alegeri în funcţie de sistemul de valori pe care îl au. De exemplu, cineva consideră familia ca pe ceva extrem de important în viaţă. Atunci, şansele de a alege o viaţă solitară, departe de orice fel de rudenii, sunt aproape zero, pentru că are deja un sistem de valori foarte bine înrădăcinat. Dar cum se comportă un alt om al cărui sistem de valori nu este prea puternic, adică un om care nu dă aproape deloc  importanţă familiei? Şansele ca un astfel de om să-şi părăsească familia sunt foarte mari, desigur. Sistemul de valori influenţează deciziile oamenilor. 

                      - fragment din  Marea Carte a Sufletului Uman –

*


      Sub mângâierea stropilor calzi care curgeau din sifonul de culoare aurie al duşului, James simţi toropeala plăcută a unei relaxări binevenite. Era încântat şi de controlul climatic excelent al hotelului, de sistemul de muzică stereo din cameră şi din baie, de mini-barul cu băuturi de cea mai bună calitate. Toate instalaţiile electrice ale camerei erau proiectate în aşa fel încât temperatura, lumina şi sunetul să fie exact după dorinţa fiecăruia.
      După duşul binefăcător, James se îmbrăcă într-un costum cambrat de culoare gri-deschis şi părăsi camera. Avea răgaz să viziteze acum acest renumit hotel.
      Tot personalul era foarte amabil şi prietenos. Intră în barul cel mare al hotelului şi-şi comandă o cafea. O savură fără să se grăbească, se simţi şi mai înviorat, se ridică şi exploră în treacăt sauna hotelului, apoi mica sală de gimnastică.
      James era încântat de faptul că totul în acest hotel era scăldat în lux. Încântarea lui fu observată şi de un nou-sosit jurnalist care se pare că şi el făcea acelaşi tur de recunoaştere şi admirare al acestui elegant loc.
      - Sunteţi tot invitat la conferinţa care va începe mâine? îl întrebă bărbatul pe un ton afabil, într-o engleză perfectă.
      - Da, reporter ştiinţific pentru “Harmonics”.
      - Smith Dean mă numesc. Lucrez pentru revista “The New Science”. Londra.
      - James Hoover. Chiar mi-aţi făcut o surpriză plăcută. Sunteţi primul vorbitor nativ de engleză pe care îl întâlnesc de când am sosit în această ţară.
      James observă acum mai bine mustaţa şatenă şi perfect îngrijită a englezului. Posesorul arhicunoscutului nume Smith purta o cămaşă simplă, albă, cam ţeapănă. Englezul îl invită să meargă la o masă pe terasa exterioară a restaurantului hotelului. Îşi comandară câte o băutură răcoritoare.
      - Tocmai ne aflăm într-un hotel a cărui istorie începe prin anul 1600, spuse Smith. Parcă şi simt prezenţa personalităţilor care s-au perindat pe aici: Dalai Lama, Regina Elisabeta a II-a, chiar şi Napoleon Bonaparte.
      - Da, suntem norocoşi să trecem prin această experienţă, spuse James în timp ce se lăsa furat de frumuseţea vederii Rinului.
      - Locul ales este excelent pentru această conferinţă. O locaţie distinsă, pentru un eveniment ce s-a anunţat deja a fi de un bun nume.
      “Englezul ăsta vorbeşte aşa de calm!” îşi zise James. “Pare că toată viaţa lui nu şi-a petrecut-o decât participând la prestigioase conferinţe organizate numai în locuri luxoase cum este şi cel în care mă aflu acum…”.
      - De fapt, spuse James, mă văd ajuns într-un hotel luxos şi renumit, având misiunea de a-mi salva revista la care sunt angajat. Parcă ceva nu se potriveşte… Dar, în fine, asta face parte tot din meseria de jurnalist. Azi eşti într-un hotel luxuriant şi liniştit, mâine scrii un articol în cine ştie ce zonă plină de pericole mortale. 
      - Să ştiţi că aveţi perfectă dreptate. Mereu am fost de părere că jurnaliştii sunt un fel de superoameni.
      - Mda, superoameni…
      - Nu cred că e o exagerare, continuă Smith. Sigur aţi auzit de jurnalişti care au luat bătaie sau chiar au şi murit în timp ce-şi făceau meseria. Truditorii din mass-media sunt oamenii care se sacrifică pentru profesia lor. Îşi riscă sănătatea, viaţa, chiar şi familia…
      - Familia?... întrebă James puţin nedumerit.
      - Da. E posibil şi asta. Dar e doar o posibilitate. Dumneavoastră aveţi familie? Sunteţi căsătorit, domnule Hoover?
      - Sunt căsătorit de curând. Soţia mea lucrează la o agenţie specializată pe studiile de piaţă. Numai că managementul acestei agenţii este foarte dur, impune un ritm aproape infernal de muncă. Noi doi nici nu am apucat să ne bucurăm cum trebuie de luna de miere. Pe undeva, parcă e bine aşa. Betty, soţia mea, o să treacă mai uşor peste dorul de mine, cât sunt plecat. Munca o să-i ţină ocupată mintea şi nu va avea prea mult timp să simtă ce greu trece timpul. 
      - Vedeţi? Tocmai ce ziceam. E posibil ca familia să fie afectată. În mai multe moduri, nu doar de dorul după cel plecat.  Sau e posibil să nu fie…
      - Dumneavoastră sunteţi căsătorit, domnule Dean?
    Privirea lui Smith se întunecă puţin.
      - Am fost căsătorit  cândva… Soţia mea nu mai este… Am găsit-o împuşcată în casă. Nici până în ziua de azi nu a fost descoperit făptaşul.
      - Oh, îmi pare rău!...
      - O singură dată în cariera mea m-am încumetat să încep o investigaţie la o firmă bănuită de fraudă masivă. Pusesem mâna pe nişte informaţii din care reieşea că firma respectivă avea legături cu lumea interlopă. Imediat am primit la birou o scrisoare de ameninţare. Numai că eu, ca un necugetat, nu i-am dat nicio importanţă. Mă gândeam doar la cât de grozav va fi articolul. Ce greşeală oribilă am putut să fac! Şi abia după moartea nevestei mele am descoperit o alta pistă, mult mai puţin riscantă, prin care să procur informaţii esenţiale despre cazul pe care îl aveam în vizor… Ah, cumplite zile au mai fost… Am fost afectat mult. Şi am înţeles că nu merită să-mi risc chiar aşa viaţa. De atunci m-am reprofilat pe jurnalismul ştiinţific.
      - O hotărâre înţeleaptă, spuse James. Se pare că, în breasla noastră, cu cât eşti mai bun, cu atât poţi fi mai vulnerabil.
      - Pasiunea ne face să trecem peste eventualele riscuri. Eu am venit aici pregătit să absorb tot, să mă documentez temeinic şi să pun pe hârtie ceva care chiar să aţâţe mintea cititorilor.
      - Normal. Cam asta vreau şi eu.
     Timpul trecu pe nesimţite. Se făcu ora 13.00 şi cei doi deciseră că au stat destul pe terasa restaurantului. Managerul hotelului încă mai întâmpina noi veniţi ce urmau a doua zi să se adune în sala de conferinţe.

*

      Martin nu-şi putu stăpâni lacrimile în timp ce, rezemat de perete lângă uşa camerei lui Robert, îşi asculta fiul vorbindu-i mamei lui. Sophie îl văzu chiar când scosese din buzunarul pantalonilor un şerveţel  cu care îşi ştergea ochii înlăcrimaţi.
      Era uimită. Acum îl vedea pe soţul ei pentru prima dată plângând în timp ce se afla acasă. Categoric, nu era obişnuită cu această ipostază a lui Martin. Omului cu principii clare, tărie de caracter şi stăpânire de sine parcă nu i se potrivea să verse lacrimi în timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie o reuniune de familie.
      Totuşi, Sophie îl înţelese.
      - Intră, te rog, îi spuse ea. Robert este dispus acum să discutăm.
      - Sigur, sigur, spuse Martin străduindu-se să revină la o atitudine calmă, de om stăpân pe el însuşi. Am ascultat la uşă, ceea ce nu e prea frumos, dar e bine totuşi că putem clarifica problema care ne doare pe toţi.
      Martin intră şi se aşeză pe un scăunel pe care îl trase de sub masa de studiu a lui Robert. Sophie realiză importanţa momentului şi deveni şi mai gravă, neîndrăznind să înceapă ea să vorbească.
      Robert însă se arătă oarecum amuzat, dorind să împrăştie aerul trist care se lăsase între cei trei aflaţi în aceeaşi încăpere.
      - Dacă tot aţi dorit să aflaţi ce se întâmplă cu mine, v-am îndeplinit dorinţa. Dar lumea nu se sfârşeste cu mine. Şi credeţi-mă că sunt foarte rezistent, chiar dacă sunt dependent de praful alb.
      - E doar o iluzie această putere pe care crezi că o ai, spuse Martin. Dacă vrei să renunţi la medicină, spune-ne. Noi te vom ajuta să te însănătoşeşti. Trebuie să scapi de această boală cumplită. Vrem să avem un fiu întreg şi în viaţă. Te iubim enorm de mult, Robert. Nu vrem să te pierdem. Te rog, dacă zici că nu vrei să ne faci să suferim, ascultă-ne şi păstrează-ţi viaţa. 
      - Să renunţ la studii? În mijlocul facultăţii? Cariera mea în medicină este şi visul vostru.
      - Ca să ajungi să profesezi medicina, va trebui mai întâi să fii un om viu, nu mort, îi replică imediat Martin.
      - Aşadar, mă veţi interna într-o clinică, nu-i aşa?
      - Tatăl tău ştie ce trebuie făcut ca să fie bine, spuse Sophie. Altfel nu ai cum să ne ajuţi. Şi nici noi nu te putem ajuta.
      - Gândeşte-te, Robert, spuse Martin.  Noi renunţăm la pretenţia ca tu să urmezi medicina. Îţi poţi alege orice carieră doreşti tu. Dar acum ascultă-ne pe noi. Mai târziu ne vei mulţumi. Asta e singura noastră dorinţă.
      - V-aţi gândit vreun moment ce-ar însemna pentru mine să fiu acum închis într-o clinică?
      - Dar nu-ţi face griji din cauza asta, spuse Martin. Nimeni nu va şti nimic. Eu voi aranja totul. Vei scăpa de nenorocitul ăla de drog şi vei avea o viaţă normală.  O viaţă aşa cum ţi-o doreşti tu,  aşa cum ţi-o alegi tu. Poţi urma ce facultate vrei, nu vom avea nicio obiecţie. Vrem doar să te ştim sănătos.
      - Deci voi renunţaţi la visul vostru, pentru mine…
      - Nu am fi vrut să se ajungă la asta, spuse repede Martin. Dar acum am înţeles teribil de clar că te vom pierde. Da, renunţăm la visul nostru. Este infinit mai important să te ştim lângă noi.
      - Mda… Sunt nevoit acum să iau o hotărâre. Văd că altă soluţie nu e, decât internarea mea. Şi când se va întâmpla asta?
      Faţa celor doi părinţi începu să se însenineze.
      - Totul poate începe chiar de azi, spuse Martin bucuros.
      - Ok. Hai s-o lăsăm pe mâine. Azi mai am de pus la punct nişte probleme mai vechi. Dar mâine voi fi gata. O să fie bine, nu mai staţi îngrijoraţi. Hai, lăsaţi feţele astea! Mâine dimineaţă sunt pregătit, cu bagajul făcut. Credeţi-mă!
      - Foarte bine, Robert, spuse Martin, satisfăcut. Noi ne retragem acum. O să vezi că ai luat cea mai înţeleaptă decizie.
      Martin o luă pe Sophie de braţ şi plecară amândoi în sufragerie, vizibil mulţumiţi.
      În urma lor, Robert încă mai stătea gânditor, pe fotoliul extensibil. Nu luase în calcul această discuţie cu părinţii lui. Şi nici posibilitatea internării. Azi urma să sosească al doilea transport din săptămâna asta. Şi prietenii lui se bazau pe el. Nu putea să lipsească de la locul stabilit, căci le-ar fi făcut un mare rău. Era conştient că furnizorii erau nemiloşi şi nu i-ar fi iertat.
       Robert vedea cu nelinişte cum se apropie ora la care trebuia să plece de acasă şi încă nu ştia ce să facă. Să se ocupe şi de acest transport? Să-şi ţină făgăduiala faţă de părinţii lui?

*

      Nehotărârea este sursa nefericirii oamenilor. Ea vine din lenea de a gândi şi este responsabilă pentru ceea ce omul este. Lipsa de hotărâre înseamnă că nu îţi cunoşti pe deplin propriul suflet şi astfel vei căuta în afară rezolvarea problemelor,  la alţi oameni: părinţi, prieteni, colegi. Nehotărârea îi dă omului o stare de neputinţă, în care el va fi doar spectator la ceea ce i se întâmplă în viaţă, fără să poată interveni să schimbe în bine cursul evenimentelor.  

                      -fragment din  Marea Carte a Sufletului Uman -

*

      După discuţia de pe terasa hotelului, James se despărţi de Smith Dean, care tocmai plecă într-o scurtă vizită prin oraşul Basel.
      James rămase să servească masa de prânz în restaurant. Din respect pentru ceilalţi oaspeţi,  i se ceru politicos  să nu fumeze şi să-şi oprească telefonul mobil pe durata mesei. James se arătă respectuos de acord, ca şi cum ar fi fost deja familiarizat cu această cerinţă.
      După ce termină de mâncat, se retrase în cameră. Se întinse în pat, deschise televizorul şi căută un canal de limbă engleză.
      Tocmai găsise unul pe care putea viziona un film artistic. Îl urmări până la capăt, deşi nu prea înghiţea acest fel de subiect.
      Era vorba în film despre un băiat de vreo 9 ani care, observând relaţia tensionată dintre părinţii lui, hotărăşte să pună la cale un plan prin care să-i determine să se înţeleagă mult mai bine decât ar fi făcut-o vreodată. James considera cam stupidă această idee. Un copil de 9 ani, după părerea lui, nu posedă încă acea judecată prin care să poată înţelege ce se petrece în mintea adulţilor, ba încă să mai şi intervină în conflictele dintre ei. Un copil de 9 ani e un copil şi atât.
      Oricum, filmul îl ajutase să treacă mai uşor peste orele ce îl despărţeau de începerea conferinţei. După ce servi în restaurant şi cina, se întoarse repede în cameră şi-şi mai aruncă ochii pe dosarul ce i-l dăduse Lloyd.
      Se culcă imediat cum simţi că-l apucă somnul.

*

      Deşteptătorul de pe telefonul mobil îl anunţă pe James că e timpul să se trezească şi să se pregătească pentru exercitarea profesiei.
      Se bărbieri cu atenţie, se îmbrăcă apoi cu acelaşi costum din ziua precedentă şi coborî în restaurant pentru a lua micul dejun. Smith, care era deja la o masă, îl văzu şi-i făcu un semn cu mâna, zâmbind prietenos.
      James îi întoarse zâmbetul şi se aşeză lângă noua cunoştinţă.
      - Bună dimineaţa, spuse James. Cum a fost plimbarea de ieri prin oraş?
      - Totul a decurs mai bine decât mă aşteptam. Să ştiţi că din hotelul acesta poţi explora foarte bine  regiunile din jur. Şi e şi foarte uşor să foloseşti transportul public pentru a ajunge din hotel în oraş.
      - Într-adevăr, nu e exagerată prezentarea din reclame. Să comand şi eu micul dejun… La ora 9.00 începe deja conferinţa, nu?
     - Exact. La ora 9.00, în sala Belle Epoque. Aţi trecut ieri să vă uitaţi pe acolo?
     - Nu m-am grăbit, recunoscu James. Cred că tocmai asta am omis. Poate că mi-a luat ochii luxul cu care m-am întâlnit în acest hotel. Oricum, mai avem la dispoziţie câteva zile să fim impresionaţi de câte ceva pe aici.
      - Păi, asta e sigur. Chiar că nu am greşit când m-am orientat spre domeniul ştiinţific. Călduţ şi în siguranţă, nu?
      - Şi poate mai pasionant, spuse James.
      Ospătarul îi aduse micul dejun. Mai era puţin şi trebuia să înceapă conferinţa.

*

      De cum intră în sala Belle Epoque, James trebui să facă un efort pentru a-şi ascunde reacţia vizibilă de admiraţie.
      Întreaga sală era inundată practic de o plăcută lumină naturală. De tavan erau prinse câteva rânduri de candelabre care se distingeau prin frumuseţe şi o  minunată prezenţă sclipitoare.
      Nu lipsea instalaţia de aer condiţionat. Atunci când era cazul, sala putea fi întunecată complet. Desigur, era echipată şi cu tehnologie audio-vizuală de ultimă oră, tehnologie necesară la evenimente cum era şi cel de acum.
      James privea totul cu atenţie, însă nu voia să dea celor din jur impresia că el e un fel de începător în frecventarea unor astfel de locaţii elitiste.
      Toate persoanele care începeau să ocupe mesele din sală  degajau un aer foarte calm şi păreau nepăsătoare la strălucirea din jur, ca şi cum acesta era locul lor cel mai familiar şi în care îşi petreceau zilnic existenţa.
      Deja se formaseră şi grupuleţe de câte doi sau trei, în care se purtau niscaiva discuţii amiabile, liniştite, probabil despre vreun subiect ştiinţific sau despre cum a fost călătoria cu avionul.
      James se simţea însă bine în pielea de jurnalist. Din când în când, îşi examina reportofonul, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că totul este pregătit.
      Sosi şi ora începerii conferinţei. Toţi participanţii (cam 300 la număr) erau deja la locurile lor.
      La pupitrul dotat cu microfoane şi aparatură de sonorizare, din capătul sălii, veni un ins de statură potrivită, cu vârsta apropiată de 40 de ani, grizonat, cu ochelari de vedere, îmbrăcat într-un elegant costum negru.
      Bărbatul  lovi puţin cu degetul arătător în microfonul la care urma să vorbească, pentru a se asigura că acesta funcţionează, apoi începu:
      - Bine v-am găsit, stimate doamne, domnişoare şi stimaţi domni, la Conferinţa Internaţională de Pranoterapie! Numele meu este Forgas Carpenter, cercetător la Academia Americană de Ştiinţă.  În acest superb loc, trebuie să recunoaştem, timp de câteva zile vom redescoperi împreună fenomene uluitoare pentru minţile care abia de acum vor începe să le înţeleagă. Pranoterapia încă mai este o noutate la nivel mondial. Prin contribuţia noastră, a oamenilor de ştiinţă, dar şi a celor prezenţi aici, vom răspândi în rândul maselor un concept revoluţionar de redobândire sau păstrare a sănătăţii. Şi vom discuta nu numai despre pranoterapie, ci şi despre descoperirile ştiinţifice care susţin acest domeniu. Dar ce este pranoterapia? 
      Un videoproiector intră imediat în funcţiune. Întorcându-se spre ecranul pe care rulau fotografii color, prezentatorul continuă:
      - Una din regulile biologiei convenţionale spune că semnalele se transmit prin intermediul substanţelor care intră în reacţie sau a ionilor. Asta ar însemna că informaţia chimică nu poate traversa, de exemplu, sticla. Exact, asta ne învaţă ştiinţa convenţională… Numai că, stimaţi invitaţi, nişte specialişti ruşi au descoperit… altceva. Ce au făcut ei? În două containere sigilate, prevăzute cu o fereastră din sticlă de cuarţ (prin care pot trece radiaţii UV şi peste UV, aşa cum puteţi vedea în reproducerea experimentului din această fotografie), au pus câte o jumătate dintr-un ţesut de cultură şi, de fiecare dată când infectau unul dintre ţesuturi, cel sănătos era infectat şi el după numai câteva ore. Concluzia? Prin intermediul unui câmp care se aseamănă cu cel electromagnetic, celulele comunică între ele! Oamenii de ştiinţă au fost uimiţi… La un moment dat se ştia că celulele nu pot comunica între ele decât prin semnale chimice. Iar acum foarte multe studii ne demonstrează că celulele vii pot comunica între ele prin unde capabile să străbată chiar şi mediul atmosferic! De asemenea, celulele pot comunica între ele şi prin intermediul luminii, aşa cum a demonstrat medicul german Fritz Popp, cel care a introdus denumirea de fotoni de lumină. Undele luminoase poartă informaţie, iar celulele o pot citi! Înţelegeţi acum colosala importanţă a acestei descoperiri pentru lumea medicală? Medicamentele intervin în comunicarea chimică dintre celule. Însă acum, graţie faptului că informaţia poate circula între celule şi pe calea undelor, medicamentele nu mai sunt singurele mijloace de refacere a stării de sănătate! Vindecarea se poate face şi prin metode energetice, nu numai cu medicamentele produse pe cale chimică! Ştiinţa vine să întărească această afirmaţie!
      Forgas luă intenţionat o pauză de câteva momente, pentru a lăsa cuvintele să-şi producă efectul scontat de rumoare printre cei prezenţi în sală.
      După ce dispăru de pe ecran şi ultima imagine proiectată, Forgas îşi aţinti ochii către cei care îl ascultau în linişte şi cu atenţie evidentă  şi ridică de pe  măsuţa de lângă pupitru o carte cu coperţi lucioase, pe care o arătă spre sală.
      - Dragi invitaţi, în acest volum am adunat faptele ştiinţifice despre care vom vorbi în aceste câteva zile. Am denumit această carte: “Dincolo de credinţă”. De ce… dincolo de credinţă? Pentru că, din păcate, încă mai există oameni care nu cred că vindecarea la distanţă este posibilă. Ei bine, noi le punem la dispoziţie oamenilor argumentele zdrobitoare ce trec de limita simplei credinţe. Oamenii nu numai că vor crede, dar vor şti lucruri care până acum păreau a fi de domeniul fantasticului. În timpul acestei săptămâni vă vom prezenta veriga de legătură dintre demonstraţia ştiinţifică şi pranoterapie. Revin la întrebarea: ce este pranoterapia?
      Videoproiectorul îşi reîncepu misiunea. Imagini cu tot felul de oameni suferind de diverse boli rulau pe ecran, în timp ce Forgas îşi continua prezentarea.
      - Afecţiuni reumatice, afecţiuni respiratorii, afecţiuni cardiace şi circulatorii, afecţiuni endocrine, afecţiuni digestive, afecţiuni ale sistemului nervos, toate pot fi tratate de la distanţă, adică fără ca terapeutul să fie prezent lângă persoana tratată! Ei bine, da! Asta poate face pranoterapia. Îi vindecă fără medicamente pe oameni şi fără ca medicii să stea lângă ei! Vindecarea de la distanţă este posibilă!
      Forgas luă iarăşi o mică pauză, atât cât să lase loc unor alte murmure de uimire să se manifeste printre cei ce-l ascultau. Apoi continuă:
      - Un medic german a demonstrat că celulele vii pot comunica între ele prin intermediul luminii. Noi vom demonstra acum prin fapte ştiinţifice că bolile pot fi vindecate de la distanţă. La încheierea conferinţei veţi primi fiecare câte un exemplar din cartea “Dincolo de credinţă”. Până atunci, vom face împreună o călătorie extraordinară la graniţa ştiinţei şi vom cunoaşte cu lux de amănunte dovezi care ne vor face să credem că… minunile există. Vă asigur că va fi o călătorie uluitoare! Aşa cum spunea şi Voltaire, dacă prin minune înţelegi un efect a cărui cauză nu o cunoşti, atunci totul este o minune.
      Astfel îşi încheie Forgas Carpenter prezentarea de deschidere a conferinţei.
      După ce şi ultimul cuvânt fu spus, toată sala rămase câteva clipe învăluită într-o linişte totală, apoi începură aplauzele. Din ce în ce mai tare, pe măsură ce invitaţii se ridicau în picioare, lovirea entuziastă a palmelor celebra zgomotos ineditul, importanţa şi senzaţionalul conţinutului transmis la această conferinţă.
      Toţi cei prezenţi în sala Belle Epoque se simţeau părtaşi la o experienţă mai mult decât interesantă. 

*

      Martin tocmai căuta să se mai calmeze după ce în urmă cu vreo două ore făcuse eforturi la cabinet să domolească neliniştea unui pacient care era convins că boala lui de inimă se va agrava tot mai mult şi va da ortul popii în cel mult câteva luni.
      Întotdeauna, când se afla în preajma bolnavilor, Martin nu lăsa să răzbată la vedere nicio urmă de nervozitate din partea lui. Însă această precauţie îl costa şi destulă energie psihică.
      În această seară se simţea foarte obosit. În fotoliu, în faţa televizorului, o aştepta pe Sophie să ajungă şi ea acasă. Tocmai urmărea o emisiune despre stalagmite şi locurile în care acestea pot fi găsite mai uşor, când sună telefonul mobil. Martin răspunse imediat, în timp ce dădea mai încet sonorul televizorului.
      Temerile cele mai negre începeau să capete contur, apoi să devină clare ca lumina zilei. Martin asculta ca în transă vocea bărbatului care îi explica ce se întâmplase în decursul după-amiezii cu fiul lui.

*

      Sophie îl găsi pe soţul ei tot în fotoliu, cu privirea pierdută  şi cu o expresie înspăimântătoare a feţei. Înainte ca ea să deschidă gura, Martin îngăimă:
      - Ne-am făcut iluzii…
      - Dar ce s-a întâmplat? Spune odată!
      - Robert… a fost ucis azi într-un schimb de focuri cu poliţia… în timpul unei razii la domiciliul unuia din prietenii ăia ai lui. Tocmai se finaliza un transport de droguri… Ştiai până acum că Robert poseda şi un revolver? Un poliţist a fost ucis. Şi fiul nostru este ucigaşul lui. Apoi l-au ucis şi pe el.  Nu mai are niciun rost… S-a sfârşit…
      Pe Sophie o apucă ameţeala. Se prăvăli pe scaunul ce-l găsi mai apropiat. Încercă să-şi adune gândurile.
      - Nu! strigă ea, înlăcrimată.
      - Nu am putut să merg să-l văd, Sophie… Crede-mă că nu am putut… Şi nu vreau să-l văd mort…
      Martin simţi că se sufocă. Valul de inconştienţă începea să se lase peste mintea lui. Mai apucă să o vadă pe Sophie cum sărea disperată spre el, strigându-l, întrebându-l ce are, ce a păţit. Apoi, întuneric.

*

      Nala se simţea foarte mândru şi foarte fericit. Îl bucura enorm fericirea stăpânului lui. Harisha avea, în sfârşit, motiv să savureze prima victorie, primul pas spre măreaţa împlinire.
      - Asistenţii şi-au făcut datoria, Nala. Exact aşa cum mi-am dorit.
      Faţa lui Nala radia toată într-un zâmbet. Stăpânul îi zâmbi şi el.

      - Familia noastră începe să se nască, spuse Harisha.  Şi începe cu un medic. Soţia lui e o femeie rezistentă. Se va dedica şi mai mult profesiei. Şi va înţelege într-o zi. Acum trebuie să privim spre viitor. Eu merg să mă odihnesc, Nala. Trebuie să mă refac. Mâine continuăm…